E-mail cu ochii plânşi

Nu cred că există zi în care să nu mă demoralizez, să nu mă întristez atât de tare încât să-mi vină să nu mai plec de acasă şi, dacă sunt deja la serviciu, să mă bag pe undeva pe sub birou, să-mi adug genunchii la piept şi să rămân aşa o vreme. Ca un copil autist, aşa sunt şi eu uneori...

Momentele astea au fost foarte dese până de curând. Un timp am lăsat-o mai moale, nu prea aveam cum să mă ascund şi să-mi ling rănile, nici acum cicatrizate. E din ce în ce mai frig şi mă dor mai tare acum.

Şi de fiecare dată nevoia mea de izolare porneşte de la lucruri simple, de la un ziar citit, de la un articol de revistă, de la simplul fapt că unei fete îi stă perfect părul şi mie nu, niciodată.

Dimineaţă am putut să văd un zâmbet, pe jumătate ascuns sub un fular în carouri gri, dar n-am văzut al cui e. Nu am îndrăznit să ridic ochii, să pot vedea mai mult. Am trecut mai departe, cu somnul pe pleoape, cu gândurile în vânt, plimbate pe străzi ca nişte frunze îngălbenite. N-am putut să-mi însuşesc acel zâmbet, mergeam încă speriată de-o idee.

Şi mai tristă, privesc imaginea unei amintiri neplăcute, ce a venit din trecut, direct pe mail. Sâmbăta mea e ruinată. O simplă ştergere din inbox nu şterge şi efectul pe care l-a avut asupra mea. Fac ochii mici şi-i îndrept spre masa roşie. O picătură sclipitoare deja a căzut de pe gene. Dar nu trebuie să ştie nimeni...