Here I am

Uite ca se mai fac piese pe care eu sa le tin pe repeat.

Colaborarea dintre Gabi Huiban si Elena ( Dj Project) mi se pare foarte reusita.

No 7 - Here I am

Refugiu

Inca n-am reusit sa descoper care ar fi lucrul sau locul perfect in care sa ma refugiez, in care sa-mi relaxez neuronii speriati, in care sa simt ca pot respira cum trebuie, macar pentru cateva clipe.

Aproape nimic din activitatile mele zilnice nu-mi mai face placere. Am ajuns sa ma feresc de ceea ce, candva, imi oferea destula satisfactie cat sa zambesc.

Nu ma bucur de muzica preferata, sau de filme, ma bucur doar cand vad ca au aparut pe net noile episoade din serialele preferate: Anatomia lui Grey si Neveste disperate. Inca n-am reusit sa ma uit la Private Practice, desi mi-am tot propus sa fac asta. Acele 40 de minute de intamplari din viata altcuiva decat a mea imi fac bine, ma relaxeaza. Pacat ca efectul e de scurta durata.

Restul e un haos general. Uneori nu inteleg de ce ma complic sa fac lucruri care nu-mi folosesc la nimic. Raspunsuri nu gasesc, ci mai multe intrebari. "Ma ajuta" foarte mult si propria imaginatie sa scap de haos. De cele mai multe ori toate gandurile se incruciseaza in asa fel incat dupa un timp realizez visez cu ochii deschisi, ca iar am creat personaje si povesti, iar intre timp tocmai am terminat de spalat vasele sau de sters praful.

Fiind atat de acaparata de lumea asta sub forma de cristal gri, aproape fara viata, n-am observat ca in curte incep sa creasca lalelele. Si cat adoram curtea plina de lalele a bunicii. Rosii si galbene, cu stropi de roua cazuti dimineata pe petalele inchise, cu toata forta deschise la amiaza, le priveam si-mi placea asa de mult partea asta de primavara. Aproape la fel ca partea cu pomii infloriti. Nimic nu se compara cu mirosul dulce al primaverii, cand florile rasar, parca, de peste tot.

In clipele alea dispare si haosul. Parca se aseaza tot la locul lui. Atunci ma pot bucura de linistea parfumata ce mi-o ofera natura...

Diverse

*E al treilea trandafir alb primit in cei 21 de ani ai mei si tot al treilea care se ofileste in cateva ore. Ca si cum imediat ce ajunge in mainile mele, un trandafir imi simte tristetea si moare.
Ce vina au, insa, florile? Uneori as vrea sa reziste zile intregi, saptamani, ani la rand. Trandafirii surorii mele s-au uscat frumos, dupa o luna de zile. 3 trandafiri galbeni, cu sclipici, ramasi in aceeasi forma ca la inceput. Si nu sunt singurii.
Ai mei mor repede, ca si cum nu si-ar fi dorit sa ajunga in mainile mele. Ca si cum i-as otravi atingandu-i. Si nu doar cei albi, ci si cei rosii si orice floare. Sa nu fiu frustrata din cauza asta?

* Orarul mi se schimba de la o zi la alta, asa ca in 3 saptamani de cursuri am ajuns doar la "Istoria ideii de Europa". Profesor in varsta, de la Iasi, cu asemanari mari de preot. E glumet, la prima vedere. Restul zilelor le-am petrecut scriind orare dupa orare, studiind noile denumiri de sali si stresandu-ma cu licenta.

* O alta "nenorocire" s-a abatut deasupra mea: imi urasc din de in ce mai tare culoarea parului. E negru. Imi plac, in schimb, ciocolatiul, blondul cald in culoarea soarelui si culoarea frappe-ului. Pacat ca niciuna din culori nu-si va gasi locul in parul meu. N-am suficient curaj pentru o asemenea schimbare.

* Am fost un copil urat, care-si dorea sa creasca mare si frumos. Am crescut mare si atat.

Caldura

S-a risipit in bataia vantului. Sau a fost doar o inchipuire prea dulce de-a mea.

O viziune, o halucinatie, o dorinta, un vis...o parte din mine. Simt ca inghet incet, incet si nu e de la vremea de afara. Un altfel de inghet, un altfel de frig, o altfel de privire rece si o altfel de voce stinsa. Cum am spus, nu e de vina vremea.

Oamenii sunt tot mai reci. Se lovesc de ziduri in calea lor si se opresc din drum, impiedicandu-i si pe altii sa-si continue viata. Eu nu vreau sa inghet ca altii, nu vreau ca in loc de suflet sa am un sloi imens de gheata. Eu prefer sa iubesc, sa simt razele soarelui, sa-i zambesc lui, nu sa las raceala sa ma cuprinda.

Sau poate ca e prea tarziu? Am lasat cumva o portita deschisa si prin ea patrunde un fir de indiferenta si nepasare?

In sufletul cui as putea gasi caldura?

Cine esti?

Tu te pierzi in capcana somnului, aluneci spre visare, zambesti fericit, tu stii ca totul e in ordine, stii ca sunt mereu langa tine.

Eu privesc tavanul ore in sir, dorindu-mi sa fiu tu. Iti vad genele si buzele tremurand usor, iti simt inceata respiratie, iti pot atinge parul, iti pot simti parfumul pielii, acel parfum ce da dependenta. O dulce dependenta...

Tu...cine esti? Ce te-a adus in gandurile mele? Ai prins forma unei persoane reale, dar esti doar un duh. Un duh frumos, cu ochi sclipitori, cu un zambet ingeresc. Cu privirea ta ma porti mereu in fantezii. Cu bratele tale ma prinzi intr-o dulce imbratisare. Si-ti multumesc pentru asta. Pentru ca esti fantezia mea. Pentru ca, de fapt, nu existi decat in mintea mea, te ascund acolo de fiecare data cand ma lovesc de realitate. Fac asta pentru a te proteja, pentru ca esti aproape singurul lucru pur ramas in mine, nepatat de rautatea celor din lumea mea.

Un univers compus doar din noi doi ar fi imposibil de creat? Eu iti dau tot ce am si stiu ca si tu vei face la fel. Te voi pastra in mintea mea la nesfarsit, pentru ca realitatea mea e din ce in ce mai deprimanta.

Ma faci sa zambesc zi de zi. Un zambet scurt, ascuns, dar intens si purificator. Si totusi...cine esti?

Cerc de amintiri

Un cerc din care nu mai pot iesi. N-am cum sa nu scriu despre asta. Am scris totusi de atat de multe ori, incat am pierdut sirul insemnarilor. In mod normal, scrisul ar fi trebuit sa ma vindece, sa ma faca sa uit. In cazul asta nu si-a facut mult doritul efect.

Au trecut lunile una dupa alta, dar eu am impresia ca n-am trecut de acele zile( 1, 2 ), ca inca mai simt efectele ravasitoare asupra mea. Zile de demult, din toiul verii, insotite, din cand in cand, de alte zile din primavara si iarna( 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8 ). Oare chiar nu exista niciun leac care sa-mi vindece ranile din adancul sufletului, inca deschise? Am incercat cam tot ce puteam, mai bun si mai rau, in anumite limite. Efortul pe care l-am depus nu a fost de ajuns, dar de mai mult n-am fost capabila. Si uite ca acele intamplari iar imi stapanesc mintea, visele si aproape toate lucrurile pe care le fac.

Oare hipnoza ajuta? Sau ar trebui sa ma lovesc la cap si sa-mi pierd definitiv memoria?

O saptamana...

Atat a mai ramas. Pana scap de o povara de pe umerii mei. Si anume job-ul.

Nu mi-a adus decat probleme, nimic bun. Sanatatea mi s-a inrautatit, somnul l-am pierdut printre hartii, fum de tigara si idioti, iar timpul necesar mie l-am dat pe cateva milioane pe luna.

A venit timpul sa renunt, din toate motivele de mai sus, plus altele. Unul major: licenta. E parca din ce in ce mai aproape.

Nu stiu anume cum s-a intamplat asta, dar abia astept sa dorm noapte de noapte in patul meu, nu sa stau treaza, pentru nimic. Deci...inca o saptamana si apoi va trebui sa lupt sa ma pun pe picioare. Fizic si psihic.

Tot de aproximativ o saptamana s-a intors si depresia aceea chinuitoare, cu forte noi si vechi, cu amintiri recente si de demult. Aproape ca nu-mi mai pot stapani lacrimile, ma chinui sa le ascund, iar cand simt ca n-o sa reusesc, le las sa curga in voia lor, intr-un plans mut. Nu-mi permit sa mai deranjez pe nimeni, sau sa rog pe cineva sa ma asculte. Sunt aceleasi probleme, aceleasi lucruri care inca imi dau bataie de cap de atat de mult timp. Aceleasi amintiri, devenite parca mai dureroase, mai clare, mai puternice, mai hotarate sa puna stapanire pe mine. Dar eu nu prea am putere sa le infrunt, ci doar sa le las sa-mi invadeze mintea si sa-mi strapunga inca odata trupul cu acele lor inveninate.

Ma trezesc iar speriata, dar nu indraznesc sa mai zic nimic. El nu stie, dar il priveam noaptea, cand dormea, asa de linistit si eu atat de chinuita. Mi-am reprimat dorinta mea de a ma descarca, nu voiam sa ma auda, sau sa stie ce se intampla cu mine. Cu ocazia asta afla.

Sub dus ma simt cel mai bine. Pentru ca sper, ca odata cu apa care curge, mi se vor spala si lacrimile si-mi vor curge toate amintirile in canalizare si se vor pierde undeva printre apele incarcate de gunoaie. Doar sa nu se mai intoarca la mine niciodata.

Din nou tatic

Mihai Budeanu ( ex 3se) e din nou tatic. Sotia lui a nascut ieri un baietel, pe care il va numi Stefan Mihai.

Totodata, Mihai se ocupa de cariera solo. Tot ieri, a fost difuzata noua lui piesa, in premiera la Kiss. Piesa se numeste Cryin', e foarte ritmata, iar pe mine m-a energizat.
Imi place stilul, e diferit de cel adoptat de Laur, fostul sau coleg.

Felicitari Mihai, pentru bebe si pentru piesa.

Nu-mi plac masinile

De niciun fel, de nicio culoare. Simplu, NU MA INTERESEAZA! Spun asta pentru cei care cred ca, vorbind despre masina din posesie, m-ar putea impresiona cu ceva.

Inainte imi erau indiferente. Nu ma interesa ce masina are tata in garaj, sau ce si-ar dori sa aiba. Era problema lui si nu-l auzeam vorbind toata ziua despre nu stiu ce piese de schimb.

In ziua de azi, pana si fetele au ajuns sa fie pasionate de masini. Se duc la show-room-uri, se intereseaza de tot felul de reparatii pe care le-ar putea face, se imbulzesc toate la examenele pentru obtinerea permisului, imediat ce au implinit 18 ani. Am doua surori care au facut asta, asa ca stiu ce zic.

Pe mine ma lasa rece lucrul asta. Nu vreau sa am permis de conducere, pentru ca sunt sigura ca nu m-as putea descurca in trafic. Imi e si frica de masini, sau mai degraba de soferi, din ce in ce mai teribilisti de la o vreme. Toti se cred mari barbati la volanul vreunui bolid, pana ajung intr-o bordura sau stalp. Barbatia nu sta in caii putere ai masinii proprii sau "a lu' tata", ci in felul in care incerci sa stapanesti masina aia, fara sa vrei sa-i testezi viteza maxima. Multi au fost tentati de asta si multi dintre ei sunt la 2 metri sub pamant.

Ma enerveaza intrebarea "ce masina are?", de parca masina ar putea spune mare lucru despre personalitatea persoanei respective. Arata doar partea materiala, si, cateodata, nici aia, pentru ca multi iau credite de la banci ca sa se dea mari pe soselele oraselor, cand ies la agatat.

Or fi avand unele dintre ele designul deosebit si motor nu stiu de care, dar asta nu ma face sa intorc capul dupa vreo masina, decat daca recunosc numarul si e a vreunui cunoscut.

Sunt multi cei care cred ca pot cuceri fete asa. Si marea majoritate dintre ei chiar reusesc, pentru ca din farurile BMW-urilor sau a altor masini sclipesc banii posesorului.

Pentru mine o masina are doar scop functional. Nu doresc sa ma astepte in parcare cine stie ce marca de masina, nu am preferinta sa fiu dusa in cine stie ce locuri, ma descurc destul de bine cu maxi taxi.

Poate, peste cativa ani, cand o sa am o familie, o sa fie necesara o masina. Dar nu vreau ca viitorul sot sa faca din masina vreo obsesie, sa cheltuie toti banii pe ea sau sa fie obsedat de viteza. Am stat destul de mult timp langa o persoana cu obsesia masinii, incat ajunsesem la un moment dat ca discutiile noastre sa cuprinda doar subiectul asta.

Cineva imi spunea la un moment dat ca nu ma crede si ca vor incepe sa-mi placa masinile, mai ales in momentul in care voi primi cadou una scumpa. Nu, n-o sa-mi placa si nici nu voi primi cadou asa ceva. Si daca voi primi, n-am de gand s-o tin, sa-mi bat capul cu ea.

Prefer o bicicleta...

(Ne)liniste

"Am surprins-o, o data, cum ma priveste in timp ce citeam, si era atata adoratie, atata netagaduita dragoste in privirea ei, incat o mare liniste mi-a inecat toata fiinta..."

( Mircea Eliade, Nunta in cer )

Intelegi acum ce iti tot spun de cateva luni?

Domnisoara Christina

E una din cartile pe care nu mai am destul curaj s-o mai citesc odata.

Nu-mi placea inceputul, dar pe masura ce citeam ( m-am chinuit putin mai mult sa trec de primele 20 de pagini ) a inceput sa-mi capteze interesul. Si asa de mult mi l-a captat, incat la un moment dat imi era frica.

Intamplarile mi s-au parut desprinse din filmele de groaza ( pe care eu nu le pot viziona de niciun fel ). Modul in care Eliade a ales sa descrie pas cu pas fiecare intamplare m-a speriat, pur si simplu. Ajunsesem sa ma uit prin jur, sa vad daca nu e vreo tanti - strigoi, care sa-mi provoace senzatii tari.

Prefata specifica ca romanul a fost scris in 2 saptamani, editorul si criticii literari fiind, la randul lor, impresionati de cuprinsul lui. A fost si ecranizat si specific, ca de fiecare data, ca eu nu m-as uita la film.

Totusi recomand cartea celor cu suflete tari si pasionatilor de intamplari care te tin cu sufletul la gura. Caci eu asa am stat pana la finalul romanului. Un final cam brusc, dupa parerea mea.

Mai exista vreo sansa?

Nu voi intelege niciodata de ce intotdeauna ma resemnez, facand un compromis. Unele dintre ele chiar nu ma ajuta, dar incerc totusi sa le accept. De ce? Pentru cine? Pentru mine in niciun caz. Din toate acele situatii nu fac altceva decat sa pierd. Pierd timp, pierd sentimente, ma pierd pe mine, cand m-as putea transforma, cand as putea evolua.

Sa fie de vina oara firea mea prea slaba, slabiciunile pe care le am sau ceilalti care ma duc spre compromisuri? Ma enerveaza faptul ca, in loc sa merg mai departe, raman pe loc, asteptand...o minune care nu se va produce niciodata. E ca un buchet de trandafiri, cand il primesti e nemaipomenit, dar zilele se scurg si florile se usuca, se uratesc, mor. Degeaba speri ca poti pastra trandafirii la fel de frumosi si proaspeti ca la inceput. Ca tot ce e frumos pe lumea asta, dispar repede, lasandu-te cu amintirea ca ai primit candva niste superbe flori.

Numai privind un trandafir iti dai seama de fragilitatea lui. Cam asa e si cu sufletul. E cald, plin de sentimente, se citeste pe chip frumusetea lui, dar e distrus incet, incet de factorii rau-voitori.

De asta vedem oameni tristi pe strada, din cauza asta un zambet a ajuns sa coste mai mult decat orice altceva. Frumusetea oamenilor se duce cu timpul, distrusa de ei insisi sau de cei ce fac rau intentionat.

In sufletul meu trandafirul se usuca. Nu mai e alb, ci a prins o culoare galbuie, degradanta. Mi-e frica de ziua in care va trebui sa-mi arunc sufletul intr-un cos de gunoi...

PS: am fost putin uimita sa vad cate carti a scris Mircea Eliade. Si probabil ca alea de pe raftul bibliotecii nu erau toate. Pacat ca nu pot lua mai mult de 4 carti odata.

Noile tendinte in materie de petreceri

Azi noapte am primit inca o dovada ca eu traiesc pe undeva prin secolul 18. Am iesit afara pe la 5 dimineata, sa iau o gura de aer rece, sa-mi treaca somnul care incepuse sa-si faca de cap cu mine. Si ce vad?

2 baieti cu geci pe ei si in slip ( sau short, cum se spune ). Stateau in intersectie razand, asteptand pe cineva, mi-am spus eu. Intr-un minut, doua apare o masina gri, cu numarul si marca prafuite. Una din usile din spate se deschide si iese un baiat, cu un suc de la Mac in mana. Vorbeste cu cei doi tipi pe jumatate dezbracati, iar acestia ii spun la un moment dat sa vina mai repede, dar fara pantaloni pe el. Asa ca baiatul cu sucul se dezbraca in intersectie, desi erau cateva masini la semafor, si alearga cu ei doi spre intrarea in bloc. In urma lor masina cea gri a fost parcata fix in fata mea( totusi nu cred ca m-a vazut nimeni ) si din ea au coborat doua blonde, care au plecat dupa baieti.

Ma intrebam atunci, ma intreb si acum, oare ce urma sa se petreaca in respectivul apartament. E vreun nou stil de party asta cu chiloteii? Sau e altceva? Se vede ca am stat cam prea mult timp singura, nu mai sunt la curent cu noile tendinte.

De retinut pentru viitor: intotdeauna sa am grija sa-mi pun pe mine o pereche de chilotei simpatici, poate cu mesaj pe ei, caci cine stie unde voi merge si asta va fi tinuta obligatorie.

Post - test

De un timp am observat ca orice as scrie, nu reusesc sa atrag atentia cuiva in niciun fel. Asa ca m-am hotarat sa spun o poveste ( da, Claudel, imi plac povestile :P ).

"Era anul 2006. Februarie 14. Eram intr-un club, la un concert 3se. Cu fostul prieten si o colega de clasa. El ( nu prietenul ) era fara iubita, doar cu prietenii. Curiozitate din partea amandurora. Nu s-a intamplat nimic insa. Trece timpul. Mergeam cu tramvaiul la liceu. De la un timp il vedeam si pe el in tramvai, aveam cam acelasi drum, dar pana atunci nu-l observasem ( e posibil sa ma insel si sa-l fii observat de dinainte ). Devine, simplu, "tipul din tramvai". Pana in momentul ala era "tipul din club". A trecut o vreme, dar tot nu s-a intamplat nimic, desi o parte din mine isi dorea. Eu aveam totusi o relatie, iar el...sa zicem ca si acum tot copil a ramas.
Acum, in 2009, tot februarie, merg cu maxi taxi la serviciu. Apare "tipul din maxi taxi". Nu e tot ala din tramvai. Nu se intampla nimic nici de data asta..."

Oare la povestea asta persoana vizata va avea vreo reactie? Sau, ca de obicei, ignoranta totala?

Bancuri

Doi batranei stau de vorba in parc:
- Femeile sunt mai norocoase decat barbatii cand imbatranesc, zice primul.
- Cum asa? intreaba al doilea.
- Pai uite...eu abia imi aduc aminte cum era cand faceam dragoste cu sotia mea, iar ea e mai sanatoasa ca niciodata.
- Cum adica e mai sanatoasa acum?
- Uite asa bine...Cand eram tineri, de cate ori ne bagam in pat, ea avea mereu migrene. Acum, ca a imbatranit, n-a mai avut o migrena de ani de zile.

*

O femeie isi intreaba barbatul:
- Dragostea ta e adevarata sau ma iubesti din interes?
- Probabil e dragoste adevarata, pentru ca nu ma mai interesezi de mult...

*

Un tip timid isi intreaba prietenul cum sa faca sa agate si el o gagica. Acesta il invata s-o invite la restaurant, dupa aia sa ia o camera la un hotel si din cand in cand s-o intrebe daca "are vreo sansa".
Invita tipul o fata la restaurant, comanda de baut si incepe s-o intrebe:
- Domnisoara, nu va suparati, da' am vreo sansa?
- Ai draga, de ce sa n-ai?
Comanda tipa tot felul de bunatati. Timidul nu inceta s-o intrebe:
- Domnisoara, da' am vreo sansa?
- Ai draga, sigur ca ai.
Si tot asa, in timpul mesei, la desert, in lift, in camera de hotel, tipul disperat si transpirat tot intreba:
- Domnisoara, da' am vreo sansa?
- Ai draga, nu ti-am zis ca ai?
Si atunci o ia la fuga fericit pe strada si se intalneste cu prietenul sau, care il intreaba?
- Ei, cum a fost? I-ai facut ceva?
- Ba...nu i-am facut nimic, da' am avut la sanse...

Nu-ti face griji, sunt aici...

Asta pareau sa-i auda urechile in noaptea aceea groaznica.

Se intoarse, dar in spatele ei nu era nimeni. Era doar dorinta ei ca cineva sa fie acolo, aproape. Ii era greu sa-si controleze furia si gandurile. Vedea totul prin intuneric, ochii transformandu-i-se in mici bucati de cristal lucitor, de un albastru intens. Pana se vantul parca s-a speriat de ea, deoarece a incetat sa mai sufle in crengile marului ce-i batau in geam de cateva ore. Era sinistru si voia sa plece odata de acolo. Se simtea sufocata de aerul noptii, plangea, iar furia se citea pe chipul ei, parca de fiara.

Cum a putut sa fie atat de oarba? Sa nu-si dea seama de nimic atat de mult timp? Sa se lase purtata de valul aparent sigur al sentimentelor? Sa creada ca fantezia ei devenise realitate?

A iesit pe strada, statea pe banca de sub felinar. Ce sa faca acum? Pe el nu-l mai putea vedea, dar simtea cat de mult regreta ca totul a decurs altfel. Golul acela din stomac, genunchii inmuiati si ochii plini de lacrimi...asta ramasese din ea. Si cat de mult a vrut sa nu se mai simta asa!

"Nu-ti face griji, sunt aici..." auzi iar, venind parca de undeva din cer. Incremeni cateva clipe, gandindu-se ca a luat-o razna complet. Apoi auzi iar acelasi lucru, tot mai aproape.

In dreapta ei simti o prezenta, dar ii era frica sa priveasca. Fiind singura afara, la o asemenea ora tarzie, cu tot felul de oameni umbland pe strada, cu tot felul de scenarii in minte, crime odioase, oameni hidosi si inspaimantatori, fiinte ale noptii infioratoare...

"Stop! Ce naiba am? Fie ce-o fi". Nu era nimeni langa ea, desi se intoarse sa afle de unde se auzea vocea..."



Data viitoare cand mai visez asta, imi fac o rezervare la psihiatrie. E a 6-a oara cand ma trezesc speriata de propria mea imaginatie!

Sfarsit?

Simt ca se va apropia de mine un val de minciuni. Iar. De regula instinctul nu ma inseala, ci ma ajuta intr-un fel sa ma pregatesc pentru ce va urma.

Acum trebuie sa privesc in toate directiile, sa vad de unde va porni haosul. Un mic sfarsit al lumii, as zice. O apocalipsa a mea, sfarsita, probabil, cu moralul sfaramat si cu siruri de rimel pe fata. Zi de zi, simt ca se apropie tot mai mult. Nu-mi gasesc, totusi, un loc unde sa ma ascund, sa ma feresc din calea uraganului pe care-l vad atat de mic, deocamdata, la orizont.

Persoana din oglinda se teme. Gandurile nu-i dau pace si nu-si gaseste locul prin mormanul de haine, carti, cursuri si multimea de caini. 2 maini obosite, 2 umeri ingreunati prea tare pentru varsta ei si un chip fara zambet. Numai cat privesti la acea persoana iti vine sa plangi. O compatimesti, dar n-ai cum s-o ajuti. Poti doar sa-i oferi un adapost, s-o feresti de furtuna ce se apropie. Adica nu poti, n-ai cum. Daca ea nu reuseste sa scape, nu o va putea ajuta nimeni.

Vorbesc si scriu la persoana a treia. Nu stiu de ce. Inchei. Astept furtuna!

Bancuri

Profesorul ii intreaba pe studenti:
- Intrebare de nota 10: cum ma numesc?
Toti tac.
- Intrebare de nota 8: la ce obiect aveti examen?
Toti tac.
- Intrebare de nota 5: ce culoare are manualul?
Din ultimele randuri se aude o voce stinsa:
- Bai, asta vrea sa ne pice!


*


Un orator motivational foarte cunoscut isi intretinea publicul. La un moment dat a spus:
- Cei mai buni ani din viata mea au fost petrecuti in bratele unei femei care nu era sotia mea!
La auzul acestei afirmatii, publicul a ramas uimit. Oratorul a adaugat:
- Iar acea femeie era mama mea!
Rasete si aplauze.
O saptamana mai tarziu, un manager instruit de orator a incercat sa plaseze gluma de efect acasa. Fiind usor afumat, a spus:
- Cei mai buni ani din viata mea au fost petrecuti in bratele unei femei care nu era sotia mea.
Sotia a inceput sa spumege de furie. Incercand sa-si aminteasca pret de 20 de secunde a doua parte a glumei, managerul a trantit in cele din urma:
- Si nu-mi amintesc cine era, fir-ar sa fie!!!


*

Doua doamne mai in varsta discutau despre balul ce urma sa se desfasoare la clubul pensionarilor. Una dintre ele i-a spus celeilalte:
- Trebuie sa purtam ceva care sa se asorteze cu parul sotilor nostrii, asa ca eu ma voi imbraca in argintiu.
- Doamne fereste! Pai in cazul asta eu ar trebui sa stau acasa...

Legile vietii

Legea Degeabasuni
Atunci cand ai nevoie sa descui o usa cu mainile ocupate de zece pungi mari si grele, cheia se va afla in buzunarul opus mainii pe care cu greu ti-ai eliberat-o.

Legea 'tuipastelemasiidecheie
Singura daca cand usa se inchide singura e atunci cand ai uitat cheile pe dinauntru.

Legea Nasulvreauntura
Cand ai mainile pline de unsoare, incepe sa te manance nasul.

Legea Imitragpalme
Cand totul ti se pare ca merge bine e pentru ca ai trecut cu vederea ceva important.

Legea Incan-apicatfisa
Daca reusesti sa-ti pastrezi calmul cand toti din jurul tau sunt disperati e pentru ca nu ai priceput pe deplin gravitatea problemei.

Legea Astanueviata
Problemele nu se creaza, nici nu se rezolva, ele doar se transforma.

Legea Ghicicineafost
Vei ajunge fugind la telefon exact cand sa mai auzi ca cineva inchide receptorul.

Legea Isibatjocdenoi
Mereu sunt 2 filme bune pe doua programe diferite la televizor. Si mereu la aceeasi ora.

Legea Numaiflescaii
Probabilitatea de a te pata in timpul mesei creste direct proportional cu necesitatea de a-ti pastra haina curata.

Legea Cinedracusunalaoraasta
Orice corp omenesc scufundat intr-o cada, facand o baie relaxanta cu spuma, face sa sune telefonul.

Legea Nicisamacacinlinistenupot
Orice corp omenesc asezat pe WC face sa sune soneria de la intrare

Legea Chelulnuseagita
Viteza vantului creste direct proportional cu pretul coafurii abia facute.

Legea Sa-mibagpiciorul
Daca, dupa multi ani, te decizi sa arunci ceva ce nu ai folosit de multa vreme, nu vor trece nici 3 zile si vei avea absoluta si urgenta nevoie de acel obiect aruncat.

Legea n-amaripilapicioare
Mereu, cand ajungi la timp la o intalnire, nu va fi nimeni sa te vada, dar cand intarzii doar 5 minute vor fi toti deja prezenti si se vor uita la ceas si vor clatina din cap.

Legea finala
Nu lua asa in serios viata, la urma urmei oricum nu scapi viu din ea.

O zi pentru mine

Departe, cat mai departe. O zi diferita, fara stres, fara iarna, fara lacrimi, fara tot ce m-ar putea tensiona. Acum realizez cat de multa nevoie am de relaxare.

De ceva timp ma trezesc speriata, inainte sa sune alarma. Mereu am impresia ca sunt in intarziere, ca am o gramada de lucruri de facut si n-am timp si imi ia minute bune sa-mi dau seama ca mai am de dormit vreo ora, doua. Zilnic trec prin asta, de parca creierul meu si-a propus sa ma extermine. Glumesc, e stresat saracul creier.

De asta zic ca am nevoie de o zi diferita si intr-un loc indepartat. Spre mai mult nu tind, pentru ca, chiar si ziua asta despre care scriu e aproape imposibil de obtinut.

Bine ca s-a terminat sesiunea, am scapat de una din sursele de teama si stres. Acum pot sa ma intorc la citit alte carti decat cele necesare pentru examene.