Leapşa

Preluată de la Ionuţ.

* Sunt ...eu?

* Aş vrea încă 1 sezon din Kyle XY. :((

* Păstrez nimicuri prin sertare, pe care le arunc din an în an.

* Aş dori pe lângă Kyle? House, bineînţeles. :D

* Mă tem de oameni, de întuneric, de oglindă.

* Aud cum bâzâie enervanta de unitate.

* Îmi pare rău că nu mi s-au îndeplinit cele mai vechi dorinţe. :(

* Îmi plac soarele de vară, căpşunile şi pufoşii mici cu limba scoasă. :))

* Nu sunt ceea ce aş fi vrut.

* Cânt întotdeauna, în gând sau singură prin casă.

* Niciodată nu am timp să fac tot ce aş vrea să fac.

* Rar adorm în 5 minute.

* Plâng...ăăăă...în porţii mici, de 3 ori pe zi :(

* Nu sunt mulţumită de cum decurge orice lucru în care mă implic şi nici de mine, ca persoană.

* Nu îmi place să fac poze.

* Sunt confuză...şi acum, după 1 an...

* Am nevoie de stabilitate şi încredere.

* Ar trebui să mai las lepşele şi să mă apuc odată de scris lucruri importante. :))

Leapşa merge la Ame Libre şi DeeaStar.

Fără fluturi

Cumplită dimineaţă. M-am trezit la fel ca acum 2-3 ani, cu un nod în gât şi o senzaţie ciudată de saturaţie.

Ce ar putea fi? Atunci tânjeam după zile însorite şi mii de fluturi. Simt că situaţia nu s-a schimbat prea mult. Fluturii lipsesc, dragii mei fluturi, despre care aş vorbi zile şi nopţi.

Pe lângă senzaţia aceea de "oală cu lapte care fierbe şi dă pe dinafară", există în mine şi un spaţiu gol, în care bate vântul, în care plouă uneori şi doare extrem de tare. Aproape că mi se arată prin faţa ochilor peisajul din părticica aceea de suflet. Şi nu e tocmai un dreamland.

Nu ştiu ce e sentimentul asta. Sau poate ştiu, dar încerc să-l resping cu toată forţa. Mintea îmi cere o schimbare, iar sufletul vrea...ce vrea?

Blogroll cut

În ultimele două luni am observat un lucru: dispar din blogroll-ul multor bloggeri. Din ce în ce mai mulţi, mi se pare.

Oare chiar aşa prost să fie blogul meu? ;))

Contra-timp

Ieri am fost la cursul festiv. Acel curs care ar trebui să însemne că suntem absolvenţi, că "am reuşit" să facem faţă celor 3 ani de Relaţii Internaţionale şi a trebuit să celebrăm asta.

De fapt a fost o pierdere de timp, a trebuit să mă trezesc foarte devreme, să ajung la facultate pentru a-mi lua roba, pentru a aştepta frumos în bancă deschiderea cursului şi am avut momente în care tot ce am vrut să fac este să plec acasă cât mai repede. Am avut ghinion şi m-am ales cu o robă ciudată, iar chestia aia de pus pe cap era prea mare şi aveam impresia mereu că o sa-mi cadă pe ochi, pentru că nu avea şnur să o leg. Tocmai a mea, din toate celelalte.

Cursul a fost ciudat. Un profesor vorbea cu mâna pe inimă despre nu ştiu ce istoric celebru, în timp ce eu mă feream cât puteam de aparatele de fotografiat ale colegilor.

Ce pot să spun? Am fost puţini prezenţi la curs. Vreo 25 din 60. Profesorii la fel. Doar 7 din 20 şi ceva. Fiecare şi-a motivat absenţa într-un fel. Cert e că noi am cam chiulit 3 ani de la multe cursuri. Acelaşi lucru l-au făcut şi profesorii la cursul festiv.

Până la urmă m-au convins unii colegi să fac nişte poze. Poze care, bineînţeles, nu vor apărea aici.

Aşa s-a făcut după-amiază, când a căzut peste noi vestea că trebuie să terminăm lucrările de licenţă într-o săptămână şi, în acelaşi timp mai am de învăţat pentru un examen şi de făcut un fel de referat.

S-a dus entuziasmul de pe faţa colegilor. Iar eu nu mai am timp de nimic...

Intim

Revin aici...ca ultim loc în care îmi pot pune gândurile...iar.

Am impresia că în loc să se rezolve lucrurile în ceea ce priveşte partea sentimentală, mai tare se încurcă, apar tot mai multe semne de întrebare.

Nevoia de a-mi deschide cumva sufletul şi a vorbi despre ceea ce-mi chinuie mintea, deja sufocată de lucrarea de licenţă, e mult prea apăsătoare.
Am încercat azi...dar nu-i puteam strica ziua unei persoane care strălucea de fericire. Aşa că am abandonat orice încercare de a mă destăinui cuiva.

Şi aici sunt piedici. Pentru că îmi e imposibil să scriu despre subiectul pe care îl am în minte. Şi anume sexul. Şi tot ceea ce ţine de el: urmări, sentimente, emoţii, persoanele implicate, dorinţele lor, etc.

Nu cred că voi fi in stare vreodată să scriu la modul cel mai direct despre subiectul asta. Deşi e prezent în viaţa majorităţii şi toată lumea vorbeşte despre sex oricum şi oriunde, se pare că mie îmi lipseşte persoana cu care să vorbesc despre asta, pentru că eu sunt chiar dispusă.

Şi unde pot găsi o persoană care să mă cunoască atât de bine încât să înţeleagă ce am de spus, ceea ce mă frământă?

Cum am spus, nici aici, pe blog, nu găsesc soluţia. Şi, din păcate, nu cred să mai existe vreuna.

I guess I might be broken

Pe zi ce trece descoper că am mai multe puncte sensibile decât aş fi crezut. Tot mai multe, aş putea spune, de parcă mă degradez prea repede, înainte de vreme.

În orice acţiune m-aş implica, se întâmplă să primesc în schimbul efortului meu nici mai mult, nici mai puţin decât...o nouă dezamăgire. Clar, expresiile "implicare emoţională" şi "decepţie" sunt sinonime, în cazul meu.

Ar fi bine să se inventeze fluidul care să umple toate fisurile, să alunge durerile şi să repare sufletele rănite în cel mai scurt timp. Ca să nu mai plangă nimeni pentru ceea ce s-a întâmplat acum 1 an...

New Divide

Piesă nouă (cred) de la Linkin Park. :x

Absenţă

Încet, încet, încep să mă plictisesc de blogul ăsta.

Sunt câteva persoane care au observat că scriu mai rar şi asta nu e pentru că nu mai am ce scrie. În ultimele zile s-au întâmplat diverse lucruri, însă nu mai am dorinţa de a le împărţi cu ceilalţi.
Poate că e doar o fază de moment, mi s-a mai întâmplat, însă, probabil, am ajuns la o stare de saturaţie din care trebuie să ies cu o foame avidă de a scrie.

Ce-i drept, am treburi mult mai importante, care presupun tot scris, foarte mult chiar, însă ceva mă ţine pe loc ( există şi altceva care mă reţine, nu doar Kyle XY ).

Presupun că o să trec repede peste etapa asta şi o să încep iar să întristez multe persoane, dar...hei, fiecare cu rostul lui.

Bancuri

El şi ea, la restaurant.
Ea, sorbind dintr-un pahar cu vin:
- Să ştii că nu poate fi vorba de sex înainte de căsătorie!
- Atunci, sună-mă după ce te căsătoreşti...

*

Zboară în avion V. Voronin, Z. Greceanii şi M. Lupu. Deodată se strică motorul, avionul începe să piardă înălţime. Din păcate e numai o paraşută.
M.Lupu: Propun să organizăm o votare secretă, cine câştigă, acela va lua paraşuta.
Zis şi făcut. Organizează votarea şi câştigă Voronin. Ia paraşuta, le spune la toţi "adio" şi are din avion.
Z. Greceanii: Asta e, democraţia e democraţie.
M. Lupu: De acord, însă eu numai un lucru nu pot înţelege. Cum naiba a reuşit să ne întreacă cu 860 de voturi?

Imagini ale celoralţi

Întreaga mea fiinţă a fost creată din imagini. Şi tot imaginile sunt cele ce mă fac să greşesc sau să urmez calea cea bună.

Îmi amintesc lucruri din copilărie, de la vârsta de 3 ani cu o asemenea precizie, încât şi acum văd clar în faţa ochilor prima mea pereche de pantofiori roz. Îmi amintesc de bomboanele roz, pe băţ pe care le mâncau copiii şi pe care mi le doream şi eu. La doar 3 ani îi priveam pe cei de pe stradă, fără să înţeleg mare lucru. Apoi, încercam să dau lucrurilor un sens, cu mintea mea de copil, fără să spun nimănui că eu am observat fiecare lucru din calea mea până la cel mai mic amănunt. Uneori, o simplă furnică se transforma într-o poveste. Pe atunci nu ştiam fabula cu greierele şi furnica, dar vedeam acea mică creatură ca pe ceva misterios construită.

Între timp creşteam. Imaginile se înmulţeau pe zi ce trece, făcându-şi loc printre cele vechi. Începusem să înţeleg unele lucruri, însă în mintea mea se năşteau tot mai multe întrebări...pe care nu le puneam nimănui. Aflam răspunsurile pe parcurs, în momentul în care o acţiune petrecută se repeta.

Apoi imaginile au prins culoare. La propriu. Eram în stare să spun şi ce culoare a avut haina unui nene de pe stradă, în momentul în care se întâmpla să-mi iasă în drum iar. Eram fascinată de fotografiile părinţilor mei, de felul în care şi-au trăit ei tinereţea şi de culoarea gălbuie a pozelor, printre cele alb-negru.

La vîrsta de 10 ani am rupt prima fotografie cu mine. Era una de la botez, aveam câteva luni, însă am refuzat s-o privesc. Eram în vizită la cineva şi a vrut să mi-o arate. Mi-a fost teamă s-o privesc, aşa că am rupt-o, fără să ştiu ce fel de bebeluş am fost. Am suportat apoi consecinţele. Acum rup poze fără regrete. Asta dacă am curaj să stau câteva secunde ca să fie făcută poza. Însă, inevitabil, toate ajung la coşul de gunoi. N-o să am ce să le arăt nepoţilor la bătrâneţe.

Mulţi nu înţeleg de ce mă feresc de poze şi se supără în momentul în care refuz să mă fotografiez. Se ştie deja că la apariţia unui aparat foto eu dispar şi îi las pe ceilalţi să-şi admire fotografiile. Şi dacă se întâmplă totuşi să mă convingă cineva să fac o poză, imediat ce ajung acasa, respectiva poză ajunge în Recycle Bin. Nu ştiu dacă mi-a plăcut vreodată vreuna. Va urma cursul festiv şi, bineînţeles, vor fi multe aparate foto. Îmi e teamă de asta...

Trăiesc din imagini, îmi croiesc un drum printre ele, le admir, însă fără a le asocia cu mine. Pentru că eu nu sunt demnă să apar în acele imagini...

Leapşa

De la Andreya.

1. 4 joburi pe care le-am avut:

Doar unul, deocamdată. Operator PC.

2. 4 filme care mi-au placut:

A cinderella story, The holiday, The pursuit of happyness, Marley and me.

3. 4 mancaruri preferate:

Salată de legume, pizza, ciorba făcută doar de mine, şniţele de pui.

4. 4 carti preferate:

Casa Spiritelor, Arsă de vie, Domnişoara Christina, Enigma Otiliei.

5. 4 locuri unde am locuit:

Doar 4? :))

Tecuci, Galaţi, Petroşani...şi( printre altele)...în casa bunicilor.

5. 4 seriale/emisiuni preferate:

House M.D., Grey's Anatomy, Desperate Housewives, Kyle XY...şi alte câteva.

6. 4 site-uri pe care le vizitez zilnic:

tpu.ro, csid.ro, blogspot.com, torrenturi.

Bancuri

Au cam lipsit în ultima vreme.
Reiau!


* Noile simboluri ale muncii sunt îngheţata şi porumbelul: " Cine nu linge, zboară!"

* Sună cineva la uşă. Tipul deschide şi vede în prag un melc. Îl ia şi îl aruncă. Peste 10 ani sună cineva la uşă. Tipul deschide şi vede în prag un melc. La care melcul:
- Auzi bă, tu ai ceva cu mine?

* Cum se numeşte pe moldoveneşte filmul "salvaţi de clopoţel"?
- "Izbăviţi de tălănguţă".

* Un marinar stă în portul Marsiliei şi bea de nu se mai putea ţine pe picioare. Un trecător intră în vorbă:
- Ştii că anual mor peste 10.000 de francezi din cauza băuturii?
- Nu mă interesează. Eu sunt rus...

Viaţa la şcoală

Azi mi-a plăcut. Pentru că:

...examenul de dimineaţă e ca şi luat...

...a fost soare, a fost cald şi broscuţa îmi zâmbea pe tricou...

...batoanele de fitness sunt delicioase...

...profesorul francez mănâncă mult peşte. Asta explică de ce arată mai tânăr decât e...

...colegele mele erau vesele...

...colegul din spatele colegei era super enervant...a plecat colega, s-a pus în spatele meu şi a rămas la fel de enervant...

...am urcat cu Alina scările de câteva ori 4 etaje...şi le-am coborât tot cu ea...fără să ştim de ce...

...în barul universităţii îl urmăream pe profesorul de Istorie. Mânca nişte legume. Noi îi studiam fiecare furculiţă pe care o băga în gură. Trebuia să vorbim cu el, de fapt...dar a mâncat vreo oră şi pauza noastră s-a scurs...

...Sabina ne trimitea sms-uri din pat, în timp ce noi stăteam pe nişte bănci incomode...

...pe Alina o iubeşte un coleg...ea nu...

...colegii de la RISE, din anul I par a fi de treabă...

...pe unii dintre ei îi cunosc de pe hi5...pe alţii din liceu...pe unii de pe stradă...

...mulţi dintre ei şi ele au ochii verzi...

...am primit nişte complimente...

...maimuţica e acum geloasă...

...am trimis un sms greşit...m-am ruşinat...

...cola mi-a dat dureri de stomac...

...am râs mai mult decât de obicei...

...e prima oară când rezist 9 ore la facultate...

Sunt lucruri banale..dar azi n-au fost!

Lie to me

Bloo a scris despre serialul asta, aşa că am zis că n-ar fi rău să mă uit la el, în aşteptarea lui House.

Îmi place. Serialul e bun, e nou, apărut acum, în 2009 şi are ca subiect central minciuna. Dr. Lightman îşi poate da seama dacă cineva minte sau nu, studiind filmuleţe cu persoanele în cauză vorbind, sau chiar în momentele în care el pune întrebări. Micro-expresiile sunt cele ce spun adevărul despre oameni. Astfel, el reuşeşte să-şi dea seama cine a comis o crimă, cine a furat, cine a minţit, etc.

Deci, dacă aveţi chef de un serial bun, Lie to me e una din soluţii.

Sistem zăpăcit

Şcoala. Facultatea, de fapt. 2 luni până la final.

Acum sunt în sesiune. Mai devreme decât majoritatea studenţilor, pentru că urmează licenţa.

Sesiunea e...complicată. În afară de examenele pe care le mai am de dat, trebuie să mai apar pe nişte liste de prezenţă la câteva cursuri care se ţin abia acum. Aşa că vor urma 5 zile, începând de mâine, în care va trebui să-mi dedic cam 8-10 ore unor bănci albastre şi reci, pe care vor trona cursurile de "Programe Europene" şi "Globalism şi Globalizare". Ştiu din acest moment că acele ore vor fi mai mult decât un chin. Pentru programele europene va veni cineva de la minister. Nu ştiu care minister, cel al învăţământului sau cel de externe. Pentru cel de globalism va trebui să rog pe Domnul Dicţionar de Franceză să se urce frumos în poşetă şi să se aşeze frumos pe banca albastră. Ştie că fără el sunt pierdută. Franceza nu e chiar preferata mea. 4 zile din 5 un profesor din Franţa, de la Universitatea Jean Monnet, va înţepeni pe un scaun în faţa noastră, vorbind despre Uniunea Europeană şi restul lumii.

Să mai spun că luni dimineaţa, de la 8, am un examen cu Moş Crăciun? Aşa îl numesc eu pe profesorul de la Iaşi, din cauza bărbii şi a vârstei pe care o are. Şi pentru că vorbeşte atât de calm, blând, făcând istoria să pară mult mai bătrână decât e.

Apoi urmează practica. Şi asta trebuie făcută tot în sesiune. De parcă noi, studenţii de la RISE, nu mai dormim, nu mai mâncăm, nu mai facem nimic altceva. Totul e dezorganizat. Privindu-i pe cei de la Drept, ne dăm seama mulţi că acolo e alt sistem. Sesiunea e sesiune, cursurile sunt cursuri, totul e altfel. Interesul e mult mai mare.

Mă întreb cum voi reuşi să-mi termin licenţa, în ritmul ăsta.

I wanna stay this way forever

Eu cu fluturii mei şi atât. Fără vreo altă prezenţă care mi-ar face fluturii să plângă. Să fie soare, să adie vântul şi să-mi las fluturii să zboare pe cele mai colorate şi mai frumoase flori.

Chiar dacă sunt doar în pat, îmi pot permite să visez la tărâmul meu fermecat, acelaşi din copilărie. Să pot simţi acea fericire care mi-ar linişti sufletul. Să nu-mi mai fie frică de nimic.

Câţiva ani la rând am zis că mi-ar fi bine doar dacă aş împărţi fluturii cu cineva. Numai să nu fiu singură. Acum CRED! că e mult mai bine dacă aş pune la păstrare fluturii pentru cineva îmi va împărtăşi pasiunea pentru ei. Cei mai frumoşi fluturi. Cele mai pure sentimente. Cineva care nu le va rupe aripile în momentul în care ei încep să zboare. Cineva care să-i ridice mai sus, şi mai sus, fiind fericit că are puterea să facă asta.

Până atunci voi fi doar eu în preajma lor, protejându-i.

Îl vreau!

E adorabil! Dacă ar fi să aleg din toate rasele de câini, l-aş alege pe ăsta! Să fie al meu, să doarmă cu mine, să-l scot afară la plimbare şi să-l filmez când se joacă.

O colegă de facultate are o asemenea minunăţie. Iar dacă s-ar putea, într-o altă lume aş vrea să fiu un Shihtzu!

Chocolate addict

Privesc poze. Click după click, în căutarea unui "ceva" care să mă liniştească. Nici nu ştiu dacă asta îmi va face bine sau nu, la fel ca şi alte lucruri pe care le fac, fără să-mi dau seama de ce şi pentru ce mă simt aşa.

Deschid multe ferestre, intru pe multe site-uri, dar nimic nu-mi oferă răspunsul. Şi ciocolata se termină.

Recunosc, sunt dependentă. De ciocolată. Nu rezist în faţa unui raft plin cu ciocolată. Preferabil, Primola cu frişcă. Frişca simplă nu-mi place, la fel cum nu-mi place ciocolata cu căpşuni, dar ador să mănânc zeci de căpşuni, fără frişcă, ciocolată sau zahăr. Doar căpşuni. Şi ciocolată cu frişcă. Bizar! Cuvântul "ciocolată" e prea mult folosit. Se vede, I'm an addict.

În engleză sună totul mult mai bine. Am început deja să vorbesc de una singură, în engleză, rostind cuvinte şi fraze din filme. Probabil o iau razna. Am nevoie de mai multă ciocolată.

Chiar m-am întrebat dacă nu sunt bolnavă. Nevoia permanentă de dulce indică ceva. Ori o boală fizică, ori ceva psihic. Oricum ar fi, ciocolata e aliatul meu.

Şi totuşi sunt neliniştită. Am stat 2 zile în pat, uitându-mă la Private Practice, singură. Încercând să nu regret faptul că n-am cumpărat încă o ciocolată. Şi totuşi îmi lipsea!

Ce îmi lipsea de fapt? Ce îmi lipseşte şi acum? Sângele meu are nevoie de zahăr sau îmi lipsesc mie toate acele dulcegării de copil îndrăgostit?