Vyio's Blog

Nunta mea

2009-12-07T12:12:00.003+02:00

Nu, nu mă mărit. O colegă se juca pe un site şi s-a gândit să-mi creeze mie imaginea nunţii perfecte.

Ea spune că semăn cu tipa din imagine cam 80%, iar mirele blond e prietenul meu, doar că nu a găsit freza potrivită. :))

Rochia îmi place, buchetul la fel, de mire nu mai spun, iar decorul e fantastic. Trandafiri albi...

P.S.: Nu mi se pare că semăn cu mireasa din poză.

Noi doi şi o pernă

2009-12-06T22:08:00.004+02:00

Era doar a mea. Uneori îmi arăta flori colorate, alteori fluturi. Ursuleţi, forme geometrice, diferite peisaje. Adormeam cufundată în miros de grădini de flori rare şi noaptea-mi era presărată de vise frumoase.

Centimetru cu centimetru, perna trecea în posesia ta. Nu a mai fost niciodată doar a mea. Cu a ta nu te-ai mulţumit şi ai venit tot mai aproape de mine. Până când am ajuns s-o împărţim. Să fie perna noastră. Tu şi eu, printre flori, urşi şi cercuri, culori şi arome plăcute. Fluturii i-am păstrat eu, tu ai ales să rămâi departe de ei.

Dar te adoram pierdut în vise. Şi încă îmi place asta. Lumină slabă, o căldură plăcută, tu deschizând ochii, îmbrăţişând perna ca pe-un copil pierdut în lume. Eu te priveam de sus, oferindu-ţi arome proaspete de sub duş, aşteptând să te trezeşti complet să-ţi pot sorbi acea sclipire verzuie a ochilor.

M-am apropiat de tine. Şi de perna noastră. E din ce în ce mai cald, iar tu miroşi a bomboane. Ca întotdeauna. Prima apropiere mi-a dezvăluit mirosul pielii tale. Şi ai păstrat aroma, deşi cândva te uram. Acum însă, ea-mi trezeşte noi sentimente. Fără mirosul de bomboane nu aş mai adormi...

Un vot, vă rog, pentru un mamut

2009-12-05T12:23:00.002+02:00

Un prieten m-a rugat să-l ajut cu ceva. Are nevoie de cât mai multe voturi pentru a câştiga...ce? am uitat ce... :((

Vă las linkul aici. Un singur click să daţi. Mulţumesc.

Ea, lumea...

2009-12-04T11:08:00.003+02:00

Pot controla furia. O pot chiar masca. Dar să nu mă priveşti atunci când ea străbate prin mine. Vei rămâne mut. Scot flăcări prin ochi, buzele se mişcă în incantaţii de dinainte de lume, pielea mi se înroşeşte, iar din păr îmi ies scântei.

O forţă nebănuită îmi stăpâneşte fiecare celulă, o lumină slabă trece prin corpul meu şi eu ard. Furia îmi trezeşte fiecare simţ, las o dâră de disperare pe oriunde trec şi mă ascund în fundul unei peşteri singuratice, privind spre gaura de unde se vede luna.

Nu sunt vârcolac. Iar peştera e camera mea. Pe fereastră văd luna uneori si mă ascund. Îmi ascund furia de ceilalţi, ca să nu-i rănesc.

Numai că tu mă vezi calmă. Un pic pierdută, poate. Pe gânduri, cu capul plecat şi uneori nu-ţi răspund la chemare. Te aud, doar că atunci îmi îngrop furia, ca să nu vezi cât de mult urăsc ţipetele, lipsa de respect şi bătaia de joc.

Nu-mi rămâne nimic. Lumea rămâne la fel, cu nepăsarea şi cruzimea ei. Mâine voi trece prin acelaşi lucru. Până când voi schimba cercurile în care mă învârt şi voi lăsa în urmă toată această furie...

Nu pot să înfrunt frica

2009-12-02T12:30:00.000+02:00

Mă urmăreşte. Fiecare pas îmi este studiat, respiraţia îmi este îngreunată şi fiecare cuvânt pe care-l rostesc transmite ceea ce simt. Mi-e frică...

Sunt zile în care abia mă pot ridica din pat de frică şi asta e de câteva luni încoace. Nu am deloc entuziasm că începe o nouă zi şi asta pentru că simt puternic acea teamă. Mă doboară uneori, nu-mi lasă nicio portiţă de scăpare şi reuşesc s-o dau în bară în mod grandios, arătându-le celorlalţi o persoană pe care eu n-o recunosc.

Puţini sunt cei ce înţeleg, cei ce cunosc acest sentiment. Atât de puţini încât, până acum, o singură persoană mi-a mărturisit că trece prin aceeaşi stare şi că-i vine să se izoleze între 4 pereţi pentru multă vreme. Câteva persoane m-au întrebat de ce nu lupt totuşi cu acest sentiment, de ce nu-l înfrunt şi de ce mă complac în această stare. Să încerc să explic ceva e inutil. E ca şi cum ai vorbi unor oameni surzi. Majoritatea sunt fixaţi pe un anumit concept de viaţă şi mi-ar râde în faţă, atât de neînsemnată poate părea problema mea.

Dar mie mi-e din ce în ce mai frică, o nouă dimineaţă înseamnă un nou coşmar şi şanse ca eu să trec peste frica asta sunt prea puţine.

Nu-mi spuneţi să înfrunt totul, ştiu ce limite am şi ştiu că nu sunt în stare. Nu pot decât să încerc să evit orice situaţie care m-ar aduce în pragul disperării, dar nu am de fiecare dată succes.

Nu

2009-11-30T12:39:00.005+02:00

Nu mi-am dorit niciodată să fiu un copil trist. Nu mi-am propus prea multe scopuri în viaţă. Mi-a fost frică atunci, mi-e frică şi acum...

Nu mi-am trăit copilăria aşa cum trebuie. Nu am prea multe amintiri frumoase, ca mulţi alţi copii. N-am avut mereu brad de Crăciun. Nu m-am tăvălit în zăpadă în fiecare an. Răceala ei m-ar fi cuprins pe vecie...

Nu mi-a plăcut niciodată matematica. Nu mi-au plăcut nici fizica, nici chimia şi nici limba română, în clasa a 9-a. Apoi am început s-o accept, s-o înţeleg şi chiar să-mi placă. Matematica, însă, a rămas la acelaşi nivel. Îmi era frică de fiecare profesor de matematică...

Nu-mi plac calculatoarele, dar zilnic folosesc două. Unul acasă, unul la serviciu. Mi-ar plăcea să le folosesc tot mai rar şi mă tem de o posibilă vizită la oftalmolog. Ochii îmi sunt afectaţi...

Nu am avut niciodată destul noroc. Sau am avut prea mult, dar nu m-am folosit de el. Nu l-am simţit în preajma mea. Nu l-am creat cu mâna mea, nu l-am ajutat să crească. N-am ştiut cum? N-am vrut?

Nu sunt specială, diferită, nu sunt nici măcar un mic geniu. Nu fac ravagii cu frumuseţea mea, nu trezesc întrebări, nu creez confuzii, nu impresionez pe nimeni. Unii nici măcar nu mă văd, nu-mi simt prezenţa. Şi e atât de bine uneori să fii ignorat. Alteori aş da orice să mă ia şi pe mine cineva în seamă.

Nu am destul curaj, nu pot confrunta pe oricine, oricând şi nici nu mă pot exprima deseori.

Un şir lung de propoziţii care încep cu "Nu" şi abia am început...

Un alt weekend pierdut

2009-11-28T10:03:00.003+02:00

Oh, nu! O iau de la capăt. O să pierd şi zilele astea.

Perioada asta e foarte frumoasă în Galaţi. Sunt zilele oraşului şi au răsărit peste tot tarabe cu tot felul de prostioare drăguţe. Obişnuiam să mă plimb zi de zi pe străzi, să mă uit la fiecare jucărie, să merg la concerte, să mă dau în maşinuţe şi alte minunăţii, în fiecare din cele 3 zile şi să mă întorc acasă fericită, cu un zâmbet de nu-mi ajungea toată faţa pentru el. N-am fost niciodată singură în această perioadă. Şi nici ocupată. Sau atât de stresată ca în momentul de faţă.

Acum nu am chef de nimic. Ador agitaţia, îngrămădeala de pe străzi, concertele, dar nu mai am nicio tragere de inimă să ies afară. E abia ora 10 şi eu simt doar un somn puternic, nişte umeri îndureraţi de dormit puţin şi strâmb şi mai am câteva ore până să pot pleca acasă.

Şi nu mai vreau să ies aşa. Aşa obosită, fără dorinţa de a cerceta tot, fără acel zâmbet de atunci.

Pe colege le-am refuzat. Nu aş ştii cum să reacţionez în faţa lor, în afara serviciului. O prietenă atât de apropiată încât s-o iau de mână şi să ne pierdem amândouă în mulţime nu am. Căreia să-i pot spune absolut tot, fără să-mi fie teamă de vreo reacţie ciudată. Acum aş merge singură, aş privi totul fără să înţeleg nimic şi fără să vorbesc. Ciudat sau nu, mi-e bine când nu trebuie să zic ceva, cuiva.

O altă problemă e lipsa timpului. Eu chiar nu mai am timp de aşa ceva. Să mă plimb pe străzi, să mă bucur de fiecare beculeţ colorat şi de gălăgia atât de binefăcătoare pentru mine. Mi-aş dori mult să pot lăsa toate treburile deoparte, să merg în mijlocul mulţimii şi să-i privesc pe toţi cei care trec pe lângă mine.

Nu mai pot scrie...

2009-11-26T10:35:00.006+02:00

Povestea nu se lasă scrisă. Nu vrea să fie o poveste optimistă, ci se îndreaptă cu fiecare frază spre tragedie. De ce nu o pot continua aşa cum vreau eu?

Am ajuns să şterg pagini întregi, să le continui până când realizez că am rănit prea mulţi oameni, să şterg iar tot şi s-o iau de la capăt, presată de gândul de "bine, frumos, calitativ". Nu ştiu ce se întâmplă cu mine!

Orele trec, eu nu mai rezist după miezul nopţii, iar povestea rămâne pe loc. Şi-n drum spre pat alte şi alte idei se bat pentru a ajunge să le tastez. Dar nu mai am răbdare. Dintr-o poveste fac două, apoi se nasc încă patru şi tot aşa. Niciodată nu e doar una. Apoi uit, rescriu şi alung gândurile ce mă abat spre o altă cale. În ritmul ăsta n-o să termin niciodată.

Povestea o scriu în minte, în drum spre serviciu, la serviciu, în drum spre casă şi apoi în somn. Imaginaţia mea se opreşte brusc, când vreau să tastez. Să scriu povestea cu pixul nu vreau, iar momentele tulburi sunt din ce în ce mai multe.

Fiecare seară se încheie la fel de câteva săptămâni, nu pot înainta în scris şi nu ştiu exact ce mă împiedică. Să fie oboseala accentuată, stresul de peste zi, grija pentru ziua de mâine? Sau faptul că n-am niciun pic de talent şi doar mă amăgesc că aş putea face şi eu ceva bun pe lumea asta?

Probleme de fete: păr rebel

2009-11-25T12:02:00.003+02:00

Pentru cine nu ştie, ea e Maite Peroni. De la RBD.

Recunosc, îmi place mult de ea, deşi sunt fată. Mă refer la fizic. Are faţa perfectă, iar părul e exact aşa cum aş vrea să fie al meu.

Numai că bretonul meu şi-a luat lumea în cap. Stă cum vrea el, nicidecum aşa cum vreau eu. Adică aşa cum îl are Maite în poză.

Silence...I kill you!!!

2009-11-23T22:45:00.004+02:00

Îl ştiţi pe Achmed...the dead terrorist? Acum ceva timp a făcut ravagii pe bloguri şi am început să caut şi eu filmuleţe pe youtube, să văd despre ce e vorba. Şi m-am îndrăgostit...

În câteva minute râdeam în hohote şi de-atunci îl urmăresc de câte ori am ocazia. Mai nou, pe net au început să fie uploadate primele episoade din show-ul lui Jeff Dunham, creatorul lui Achmed.

Pe lângă el, show-ul îi mai prezintă şi pe Walter, Peanut, Sweet Dady şi Bubba J. Sunt foarte tari păpuşile astea, vă garantez.

Filmuleţul meu preferat este acesta:

Nu sunt aici...

2009-11-22T20:20:00.004+02:00

Respir, mă poţi atinge, mă poţi simţi, mirosul meu de lămâi şi gutui invadează încăperea. Dar nu-ţi dai seama că eu nu mai sunt aici, adevărata eu, cea care, demult, pe vremea asta îţi zâmbea naivă.

Ţi-am lăsat atunci toate uşile deschise, te-am lăsat să vezi absolut tot ceea ce am în suflet şi ţi-am dat cheia către comoara din colţul cel mai întunecat, unde se aflau cele mai preţioase şi mai fragile cristale.

Şi m-am trezit într-o zi, goală. Seacă. Fără acel zâmbet de atunci, încercând să nu mă rănesc şi mai mult în cioburile care au căzut pe lângă mine. Acele cristale şi-au pierdut forma, strălucirea, sensul. Le-am adunat încet, cu lacrimi de înmormântare şi le-am păstrat într-un cufăr mai mic, ascuns de ochii tuturor. Sunt rămăşiţe din mine, cu aceleaşi pete de sânge de atunci. Nu le-am curăţat, mă durea fiecare rană.

Am încuiat toate uşile. Ţi-am lăsat doar ieşirea şi un colţ, să nu îngheţi. Şi te-am privit cu multă ură, cu multă durere. Tu mi-ai spart cristalele, crezând că ele pot rezista la orice. Că eu pot să trec cu vederea, că sunt obişnuită să iert. N-ai ştiut însă că ai fost singurul care le-a văzut vreodată. Că le păstram să le arăt doar persoanelor care meritau să vadă aşa ceva.

Acum nu mai am ce să mai arăt. Frumosul din mine zace în acele cioburi, iar eu trăiesc din rezerve. Rezerve mici de forţă, de curaj, de zâmbete. Le-am creat cu mult înaintea ta, pentru momente din astea. Le-am creat când ştiam deja că o să pierd totul cândva. Să pot supravieţui, măcar o vreme. Ele se termină însă, cât de curând o să mă vezi stând cu capul pe pernă, privindu-te, fără nicio căldură în priviri, fără să-ţi zâmbesc sau să-ţi spun vreo vorbă. Vei ştii atunci că sunt pierdută şi că nu mai am ce să-ţi ofer.

Mă degradez încet, dar vizibil. E ca şi cum aş respira doar din când în când. Nu sunt aici, aşa cum am vrut eu să fiu. Deşi acum îmi spui că sunt perfectă, cândva n-am fost. Şi nu te crede nimeni, nici măcar tu nu-ţi crezi propriile vorbe. Nu e nevoie să zici ceva, ţi-am spus eu tot...

Ele (partea 3)

2009-11-22T18:30:00.000+02:00

* M-am ferit întotdeauna de ele. Încă de la grădiniţă am întâlnit aşa ceva şi cu timpul am învăţat cum să mă port în preajma lor. Sunt nişte scorpii. Singurul ţel în viaţă e să arate că sunt mai bune decât restul, indiferent de metoda aleasă pentru a demonstra acest lucru.

Din momentul în care ai intrat în vizorul lor, din cauza unui amănunt minuscul probabil, e foarte greu să scapi de veninul pe care sunt gata să ţi-l dozeze cu cel mai mare sadism. Poate fi orice, o haină, faptul că ai parul creţ sau că porţi ochelari, tot ce ţine de tine te poate transforma în jucăria lor. Poate ai noroc şi scapi în momentul în care pun ochii pe altă creatură fără apărare.

Cum le recunoşti? De regulă arată bine, sunt îmbrăcate de firmă, după ultimele tendinţe, părul şi rujul stau întotdeauna la locul lor şi sunt înconjurate de gâsculiţe care îşi dau coate în momentul în care liderele lor au pus ochii pe tine. Au voce puternică, linguşitoare şi din primele vorbe pe care ţi le adresează îţi dai seama că ai pus-o. Literalmente. Dacă eşti la liceu, viaţa ta va fi o vreme foarte grea.

Unele sunt atât de prefăcute încât se vor da drept prietenele tale. Ai grijă însă. Dacă vezi că nu primeşti critici constructive şi simţi că eşti împinsă să faci lucruri care îţi par suspecte, fugi. Sigur ai dat de vreo scorpie şi tu ai devenit sau esti pe cale să devii cea de care mâine va râde toată şcoala.

* Nu sunt emo, dar sunt singuratice. Le vezi stând cuminţi, deoparte de toţi ceilalţi, nu prea le vezi în cluburi sau petreceri, ci mai degrabă doar la şcoală, doar la serviciu sau doar în locaţii pe care le frecventaţi împreună, dintr-un anumit motiv.

Nu prea vorbesc, le vezi mereu desenând sau privind la toţi ceilalţi, fără să ştii ce se ascunde după fiecare privire. Dacă le întrebi ceva îţi răspund politicos, îţi zâmbesc şi...cam atât. Nu sunt neapărat urâte, unele sunt chiar foarte frumoase, îmbrăcate bine sau par normale. Însă totul e o aparenţă. În realitate sunt nişte persoane foarte sociabile, dornice de noi aventuri, doar că au prea puţină încredere în oameni. Sau au fost crescute în aşa fel încât prezenţa lor să nu-i deranjeze pe alţii.

Sunt persoane iubitoare de linişte. Preferă serile lungi într-o cafenea, la o plimbare sau pur şi simplu stau acasă şi se uită la filme. Au sute de dvd-uri cu muzică, poze de tot felul, adoră ciocolata şi serile cu lună plină. Îţi vine să crezi sau nu, au şi ele câţiva prieteni, poate şi un iubit şi rămâi surprins dacă le vezi odată pe an la vreo petrecere.

Sunt, însă, mai multe tipuri de singuratice. Cele care se ascund sub masca asta, dar se dovedesc a fi nişte scorpii în toată regula, cele care sunt pur şi simplu aşa şi cele care se ascund de toţi ceilalţi pentru că le este frică. De oameni, de fapte, de ele însele.

Sunt persoane care nu suportă să fie rănite. O rană se vindecă greu sau niciodată, iar singurătatea e o armă împotriva posibilelor atacuri, care să le producă alte răni. Nu fii uimit dacă vezi că nu intră într-o luptă din care ar putea ieşi învingătoare. Sunt persoane care evită orice conflict pentru că, cândva, un război s-a terminat tragic. Ele au pierdut....

* Fetele ...normale. De ele n-am uitat. Cele care au un număr suficient de mare de prieteni, cele care sunt şi vesele şi triste, cele care adoră sa danseze sau să rămână o zi complet singure. Cele care mănâncă pe săturate, fără să se gândească la vreo dietă, cele care sunt şi curajoase şi fricoase, alternativ...

Sunt marea majoritate. În unele zile arată impecabil, în altele le-au mai scăpat câteva detalii. Te pot uimi uneori cu frumuseţea lor, ca mai apoi să te întrebi dacă sunt una şi aceeaşi persoană cu cea de ieri, când nu aveau niciun fard pe faţă. Sunt fete plăcute, uneori foarte isteţe, alteori prostuţe.

Uneori îşi aleg cu grijă îmbrăcămintea, alteori o dau în bară, dar în final contează doar ce persoane au întâlnit în ziua respectivă şi ce au reuşit să înveţe. Încearcă diverse trucuri pentru a-şi sublinia feminitatea şi dacă nu le iese nu stau prea mult cu moralul la pământ.

Suferă dacă sunt trădate, minţite, înşelate, dar trec destul de repede peste asta, pentru că refuză să creadă că lumea lor s-a poticnit la prima piatră din cale. Pe la 25 de ani îşi întemeiază o familie, au 2 copii şi schimbă reţete culinare cu prietenele. Aleg apoi să stea acasă, să aibă grijă de copii sau un job uşor, care să le permită să ducă o viaţă cât de cât decentă. Uneori se mai plâng de diverse necazuri, dar trec întotdeauna peste, pentru că sunt conştiete că alţi oameni trec prin lucruri mult mai grele.

Ele (partea 2)

2009-11-20T10:34:00.004+02:00

* S-au născut sub o stea norocoasă. Nu numai că-şi permit orice, oricând, la orice oră, dar nu trebuie să facă absolut niciun efort pentru asta. Sunt aproape perfecte, sunt extrem de frumoase pentru că aşa le-a lăsat Mama Natură.

Arată bine în absolut orice, sunt frumoase cu şi fără machiaj, au întotdeauna la dispoziţie pe cineva care să le cumpere prânzul şi nu întră în categoria de piţipoance. Se remarcă uşor în mai toate domeniile şi nu numai că sunt frumoase, dar sunt şi deştepte. Chiar dacă mai fac şi greşeli, acestea sunt trecute cu vederea, tocmai datorită frumuseţii nemaipomenite.

Vorbesc clar, au voce plăcută şi atrag privirile oricui, indiferent de gen. Păcat că acest tip este foarte rar întâlnit.

* Sunt tinere care şi-au început viaţa de cuplu devreme, au copii încă de la 16 ani, provin din familii de la ţară sau din cele foarte sărace. Nu ştiu să se îngrijească, nu-şi permit să facă asta, pentru că nu dispun de resurse materiale. Au un soţ beţiv sau delăsător, la 18 ani au deja riduri şi mâinile îmbătrânite de munca zilnică din casă sau de pe câmp.

Nu prea ştiu ce sunt alea farduri, pun pe ele orice haină le pică în mână, stau cu soacrele sau la mama, au uitat de mult de periuţa de dinţi, iar deodorant nu folosesc. Au accentul stricat, nu le prea poţi înţelege sau îţi vine să râzi când le auzi vorbind.

De regulă duc o viaţă grea, cu multe lipsuri, dar se obişnuiesc aşa, fără să mai ceară decât o zi de mâine liniştită, în care să muncească, să facă rost de câţiva bani pentru câteva kilograme de cartofi, o pâine şi o sticlă de suc foarte ieftin.

* Aspiră la rangul de piţipoancă, numai că nu prea le iese. Haine sclipitoare au, dar sunt foarte ieftine, nu ştiu să se asorteze şi pun pe faţă mult machiaj nefinisat. Fondul de ten nu e întins şi pe gât, ci se opreşte brusc la maxilare, într-o nuanţă foarte închisă, ochii sunt foarte conturaţi cu negru, dar strâmb, iar buzele sunt accentuate într-o culoare deloc nepotrivită.

Au aceleaşi cizme cu toc cui şi bot ascuţit de 2 ani, luate din piaţă, de la ţigani, pe care le poartă încă cu mândrie, se bucură când vreun tip cu o maşină mai bună decât o Dacie le bagă în seamă. De regulă le găşeşti în discoteca de la ţară, înconjurate de un grup mare de băieţi care aşteaptă să pice vreuna la pat.

Apoi, le mai găşeşti prin Italia şi Spania, plecate să câştige un ban, pe care-l dau pe lanţuri de aur şi cercei groşi, semn al bogăţiei lor parvenite în câteva luni. În scurt timp devin femei măritate, trimit bani în ţară părinţilor rămaşi, acesta fiind răspunsul la întrebarea mea în ceea ce priveşte apariţia unui puhoi de vile la marginea fiecărui sat sau în interior.

* Poartă doar haine negre, au breton lung pe ochi, machiaj negru cât cuprinde, capete de mort şi lanţuri cu Iisus la gât. Sunt aşa numitele fete emo, mici de vârstă, maturizate însă de machiaj. Au înclinaţii spre artă, dar şi spre suicid, pentru că văd numai partea întunecată a lucrurilor. Ascultă acea muzică tristă a unor formaţii dark-rock destul de cunoscute, urăsc piţipoancele şi cocalarii, se izolează foarte des şi au puţini prieteni, de acelaşi tip.

Le recunoşti uşor şi te întrebi de ce oare sunt aşa. Unii le mai şi înjură, alţii le privesc cu ochi răi, mie mi se par simpatice, până la un anumit punct.

* Tot timpul îmbrăcate în costum, sunt mereu ocupate, captivate de cariera pe care doresc să şi-o construiască. Nu prea au viaţă socială, pentru că sunt mereu la birou sau la întâlniri de afaceri, ori sunt implicate în proiecte şcolare, merg mereu la olimpiade şi învaţă mult.

Nu ies niciodată în cluburi, n-au avut vreun iubit şi nu se preocupă de frumuseţea fizică mai mult decât e nevoie. Dacă sunt femei de afaceri atunci regula se schimbă. Se duc la sală, la saloane de frumuseţe pentru că fizicul vinde, iar ele au nevoie să impresioneze.

Dacă sunt încă la liceu, se ascund sub o pereche de ochelari groşi, nu au haine moderne şi suferă pe ascuns că nu sunt şi ele populare. Mai târziu se transformă în acele femei de afaceri despre care am scris mai sus sau rămân transparente, uneori invizibile, scoţându-le în evidenţă doar rezultate şcolare, la sfârşit de an.

Ele (partea 1)

2009-11-19T11:30:00.004+02:00

*Lumea lor e perfectă, se măsoară în centimentrii de la tocuri, în scurtimea fustei sau adâncimea decolteului. Este alcătuită din şedinţe la solar, cercei rotunzi, mari, strălucitori, ţigări lungi şi înguste, genţi sclipitoare şi telefoane bijuterie.

Merg însoţite oriunde de către un grup de băieţi, escortate parcă, înfăşurate în haine scurte de blană, lăsând în urmă o aromă de parfum greu şi impresia unei perfecţiuni de revistă. Observ sclipiri de gloss şi paiete şi de multe ori ochii mei rămân aţintiţi către părul lor colorat excesiv, dar care arată atât de bine. Merg la concertele tehno sau la festivaluri, stau mereu în primul rând şi banii chiar nu contează, resursele sunt nelimitate.

De regulă lucrează ca secretare la vreo firmă importantă de leasing, sunt patroane de salon cosmetic sau au câte un magazin cu haine importate din Paris sau Milano. Îşi permit zi de zi masa în oraş, merg zi la sala de sport şi frecventează foarte des cluburile de noapte. Poartă mai mereu acelaşi machiaj, puternic şi nu le-am văzut niciodată îmbrăcate la fel.

Pe scări urcă încet şi cu grijă, pentru că pantofii sunt prea înalţi şi prea incomozi, dar expresia feţei nu trădează asta. Geanta le atârnă pe o mână, iar cu cealaltă mână tastează în fugă un sms, zâmbind. M-au surprins de multe ori uitându-mă la ele, dar pur şi simplu mi-era imposibil să-mi mut privirea.

*Eşarfele lor cu imprimeuri hippie le însoţesc în fiecare zi la şcoală sau la întâlnirea cu gaşca. Sunt genul de persoane care îşi cumpără bilete la concerte rock şi merg vara în Vama Veche, pentru concertele folck de pe plajă. Nu prea merg în cluburi de fiţe, aleg mai degrabă un bar sau o terasă simpatică, unde pot bea o cafea sau o bere şi unde pot discuta despre cât de false sunt piţipoancele, dar şi despre job-uri, burse de studii şi căţelul de acasă.

Nu pun mare preţ pe lux, se mulţumesc să mănânce la grămadă, dorm una la alta de multe ori pe săptămână şi se uită la filme psihologice foarte des. Gândesc eco, au grijă de mediu, se oferă să facă voluntariat la vreun adăpost sau merg zilnic la vreo fundaţie care protejează copiii şi animalele.

Ar dori să ajungă psiholoage, scriu poezii, pe care apoi le transformă în cântece, dându-le unui amic cu chitară, au aspiraţii către o carieră de succes şi evită "lumea bună". Merg cu trenul în excursii low-cost, ivite pe moment, nu fac mofturi la mersul cu cortul la munte sau la mare şi adoră pozele imperfecte, haioase. Merg la teatru, la operă uneori şi vara stau pe o bancă citind o carte.

*Le auzi de la câţiva metri pe stradă, vorbesc urât, înjură, se agaţă de gâturile unor cocalari zâmbitori, le curge aurul la gât şi le ies burţile din blugii prea strâmţi. Aruncă ambalajele de la cornuri şi ţigări aiurea, mănâncă seminţe şi scuipă cojile pe jos, din mers, se ceartă între ele, se păruiesc pentru vreo burtă păroasă cu bani şi îşi jură duşmănie veşnică.

Se trezesc dimineaţa şi pun repede de-o cafea, îşi sună prietenele să povestească că aseară pe la ora 10 unul din amici le-a declarat iubire veşnică pentru o partidă de sex. Nu ştiu ce să facă, să zică da sau nu şi, între timp împing sticla goală de bere sub pat, să nu vadă cei din familie că iar au băut prea mult.

La şcoală au mereu note mici, la facultate nu prea ajung, stau prin pieţe şi bârfesc, cu câte zece covrigi în mână, povestesc fiecare telenovelă şi ce manea au mai tras de pe reţea. Telefoanele lor zbârnâie din 10 în 10 minute, raspunzând de fiecare dată cu "ce faci fă?", râd grosolan de fiecare dată când un rocker le iese în cale.

De obicei au şuviţe blonde, machiaj nu prea sofisticat, dar urât şi piercing în nas sau lângă buze. Merg la petreceri de cartier, nu dau banii pe cd-uri şi nu ştiu să vorbească coerent într-o instituţie.

*Te loveşti de ele pe la colţuri de stradă, le auzi glasul piţigăiat, răsfoiesc reviste întotdeauna, sunt preocupate de diete şi de slăbit, evită pizzeriile şi preferă să stea ore în şir acasă, să gătească un piept de pui, să numere calorii şi să mănânce o salată pe zi, ca mai apoi să rabde de foame de dragul unei noi mărimi la pantaloni.

Au prietene asemănătoare, toate vor să slăbească, nu prea ascultă muzică şi nu vor neapărat un job, pentru că asta le împiedică să-şi numere în continuare caloriile. Dar dacă aleg totuşi să muncească în vreun fel, aleg să fie reprezentate la vreo firmă de cosmetice, să pretindă că produsele lor sunt cele mai bune şi că de fapt, nu vor să slăbească, ci mănâncă sănătos.

Ajung acasă după o zi obositoare în care s-au privat de mâncare şi, pentru că sunt depresive, intră cu totul în frigider şi mănâncă orice, ca mai apoi să fugă repede la toaletă şi să-şi bage degetul pe gât. Altele au auzit de substanţe injectabile pentru slăbit, pastile şi tot felul de minuni şi le vezi trase la faţă, cu cearcăne adânci şi cu dinţii cariaţi din cauza bulimiei.

Sunt tipuri şi tipuri de fete, eu le urmăresc zi de zi şi mă îndreb în ce direcţie să merg....

Un plan de economii?

2009-11-16T11:05:00.006+02:00

Nu ştiu cum reuşesc unii oameni să economisească bani lună de lună, pentru perioade mai dificile. Chiar nu ştiu!

Cunosc unele persoane care pot trăi decent cu 500 de lei lunar, cunosc familii numeroase care trăiesc dintr-un singur salariu mediu, sau persoane care se descurcă foarte bine cu un salariu puţin mai mic decât al meu şi care reuşesc să pună o sumă deoparte, pentru a-şi achiziţiona cine ştie ce obiect.

Dar eu? În 2-3 zile îmi cheltui aproape tot salariul, habar n-am pe ce, pentru că nu se vede. Nu-mi dau seama pe ce se duc toţi acei bani, cu toate că salariul de agent de vânzări e destul de mic. Şi atunci să mă vedeţi pe mine cum încerc să reduc toate cheltuielile, numai să nu mai ajung să le cer părinţilor. Îmi zic mereu că luna viitoare o să fiu mai chibzuită, dar de fiecare dată ajung în aceeaşi situaţie. Cred că asta se trage din familie, pentru că mama mea e la fel. Să nu mai spun de surorile mele şi de faptul că ne "scutură" bine realitatea, pentru câteva zile doar, din păcate.

Pentru că sunt în perioada în care încerc să nu deschid prea des portofelul, mi-am impus să rezist tentaţiilor de orice fel. Adică nu-i mai spun colegului să-mi cumpere şi mie o gogoaşă cu ciocolată, dar în momentul în care un tip a venit la firmă cu cercei lucraţi manual, am cedat pe loc în faţa unor micuţe inimioare roşii, care au costat de 10 ori mai mult decât gogoaşa.

După o zi, fiind mult mai pornită să nu mai deschid portofelul deloc, am luat altul în schimb, roşu, cu o chestie drăguţă din metal, mai scump de 20 de ori decât un corn mare cu ciocolată. Planul meu de economii s-a dus, se vede că nu mă pot abţine de la tot felul de nimicuri de care mă pot lipsi oricând, iar în în noul portofel deja suflă vântul. Şi e abia jumătatea lunii, iar eu iar mă îngrijorez.

Voi, cei care citiţi, cum faceţi să nu mai daţi banii pe prostii?

Între două lumi

2009-11-15T22:29:00.002+02:00

Uneori sting lumina devreme. Arunc halatul de baie pe scaun şi mă bag sub plamumă aşa, goală, fără secrete, fără nimic de ascuns.

Căldura e plăcută, aerul miroase a levănţică şi de-afară străbate o lumină slabă, gălbuie. Nu am de gând să adorm aşa, ci doar să simt acea libertate a unui trup gol, ascuns printre materiale moi şi culori vii. Mi-e bine să mă bucur de asta, singură.

Lumea se transformă, dispărând durerea, dorul, stresul, frica. Se deschide o uşă, intru într-o cameră cu voaluri roşii, luminată de o singură lumânare, mare, albă. Pe masă stau două sticle cu suc de portocale. Văd tablouri pe pereţi, ilustrând trupuri dansând.

Patul e mare, perfect aranjat, la baza lui aştepând doi papucei de dantelă neagră să-i încalţ. Un domn dintr-un portret atârnat îmi zâmbeşte. Dinţii lui albi luminează alături de lumânarea cea mare şi somnul mă cuprinde brusc. Mă apropii încet de pat şi-mi ascund goliciunea sub aşternuturile calde. Sunt iarăşi singură. Şi e bine. Capul îmi cade uşor pe pernă şi atunci văd în dreapta mea o siluetă.
Mă priveşte lacom de sus până jos, pătrunzând până în adâncuri. Sunt speriată, dar nu pot face nicio mişcare. Ochii lui m-au ţintuit în pat, mâinile îmi tremură şi nu pot vorbi.

El se ridică, dar mă priveşte în continuare. Am greşit camera, trebuia să fiu singură.
Din ochi îi ies scântei, iar eu mă ascund şi mai mult sub aşternuturi. Fără să simt, adorm.

Apoi mă trezesc. Parcă au trecut câteva clipe. Sunt iarăşi la mine în cameră, dar aici nu e nimeni. Lumina gălbuie încă veghează...

E-mail cu ochii plânşi

2009-11-14T10:54:00.006+02:00

Nu cred că există zi în care să nu mă demoralizez, să nu mă întristez atât de tare încât să-mi vină să nu mai plec de acasă şi, dacă sunt deja la serviciu, să mă bag pe undeva pe sub birou, să-mi adug genunchii la piept şi să rămân aşa o vreme. Ca un copil autist, aşa sunt şi eu uneori...

Momentele astea au fost foarte dese până de curând. Un timp am lăsat-o mai moale, nu prea aveam cum să mă ascund şi să-mi ling rănile, nici acum cicatrizate. E din ce în ce mai frig şi mă dor mai tare acum.

Şi de fiecare dată nevoia mea de izolare porneşte de la lucruri simple, de la un ziar citit, de la un articol de revistă, de la simplul fapt că unei fete îi stă perfect părul şi mie nu, niciodată.

Dimineaţă am putut să văd un zâmbet, pe jumătate ascuns sub un fular în carouri gri, dar n-am văzut al cui e. Nu am îndrăznit să ridic ochii, să pot vedea mai mult. Am trecut mai departe, cu somnul pe pleoape, cu gândurile în vânt, plimbate pe străzi ca nişte frunze îngălbenite. N-am putut să-mi însuşesc acel zâmbet, mergeam încă speriată de-o idee.

Şi mai tristă, privesc imaginea unei amintiri neplăcute, ce a venit din trecut, direct pe mail. Sâmbăta mea e ruinată. O simplă ştergere din inbox nu şterge şi efectul pe care l-a avut asupra mea. Fac ochii mici şi-i îndrept spre masa roşie. O picătură sclipitoare deja a căzut de pe gene. Dar nu trebuie să ştie nimeni...

Ora dintre fum şi frig

2009-11-13T22:26:00.004+02:00

Puţin după ora 17 am putut simţi, în sfârşit, alt aer decât cel poluat de ţigări, parfumuri proaste şi oameni obosiţi. Nu-mi venea să mă îndrept spre casă, ci voiam să profit de luminile de pe străzi, de toată acea forfotă din jurul meu.

Oamenii intrau şi ieşeau din magazine, cu pungi, cu flori, cu şaorme şi cutii de pizza, cu fiare de călcat şi detergent, făcând un zgomot plăcut în care eu îmi înecam simţurile.
Mă îndreptam uşor, uşor către staţie pe fundalul muzicii acelor indieni ce vin an de an în Galaţi, în preajma sărbătorilor oraşului. De obicei nu-mi place acea muzică, dar astăzi mi-a plăcut. Eram singură, puteam privi oriunde în jur, fără să vorbesc, să fiu atentă să mă împiedic, puteam să mă strecor printre oameni, să nu fiu observată.

Observ două mâini fine de domnişoară şi le privesc pe ale mele. Sunt invidioasă, acea eczemă de acum 3 ani mi-a lăsat semne destul de urâte. Cremele nu pot face minuni, iar ele arată destul de îmbătrânite.

Mâinile fetei sunt albe, cu unghii lungi, colorate în albastru închis, fără niciun fel de rid. Nu pare să aibă mai mult de 25 de ani şi totuşi timbrul vocal o trădează. La fel şi ochii obosiţi. Deci nu sunt singura cu ochii roşii, prea roşii (daca ma vezi plângând ai impresia că-mi sângerează puternic ochii). Vorbea la telefon, destul de zgomotos, dar plăcut. Unele persoane te cuceresc cu vocea lor. Aşa am aflat ca are 32 de ani. Şi că e divorţată. Cu un copil şi un câine, Rex. Câinele i-a ros o pereche de pantofi, pe care i-a dus la reparat. Înlocuirea pielii roase a costat-o mai mult de jumătate din valoarea pantofilor. Crem, cu tocuri negre.

Şi apoi am plecat. Zâmbeam deja, când a trebuit să-mi reiau drumul. Să renunţ la cele câteva clipe plăcute şi să mă îndrept spre casă. Chiar nu voiam, dar...

Mirosul florilor m-a ajuns din urmă. N-am mai atins de multă vreme una, oricum ar muri prea repede dacă îndrăznesc s-o ating sau s-o miros. Sunt toxică pentru flori şi asta ştiu de mult timp.
În câteva minute mă îndepărtez de staţie şi de femeia cu mâini albe. În maxi taxi e o domnişoară înaltă, brunetă, care mă priveşte lung. Oare ce am? Mă întreb până să mă asez pe scaun. Apoi o privesc eu. O faţă mai frumoasă n-am mai văzut de multă vreme. Un păr mediu, perfect îi încadra faţa şi un palton lung îi acoperea tot corpul. Abia mai târziu am văzut că e însoţită şi că tipul respectiv a văzut că mă uitam insistent la ea. Au râs pe seama asta, probabil, dar mie îmi era dragă. Unele persoane îţi fură privirea fără să-ţi dai seama.

Drumul meu s-a terminat. Cobor şi mă îndrept tristă către o altă staţie. Un alt drum urmează. Un drum pe care îl urăsc tot mai mult. Un maxi taxi plin de oameni care bârfesc, că aşa e la ţară. Toată lumea te cunoaşte. Şi dacă totuşi nu eşti cunoscut, în câteva minute îţi ies la iveală şi cele mai ascunse secrete. Cineva de acolo trebuie să ştie cine eşti şi le va spune tuturor.

Eu mă feresc de toţi. Arunc doar o privire scurtă, să văd lângă cine mă pot aşeza, îmi pun imediat căştile în urechi să nu mai aud toate acele tâmpenii de manele şi aştept să cobor iar.

E întuneric şi nu mai pot evita pietrele. E a treia pereche de cizme pe care o stric. Luna asta...
Acasă e frig, e întuneric, nu e nimeni. Câinii mei aşteaptă cuminţi, lângă poartă. Motanul veghează, ca de obicei, din măr. Ceilalţi doi miaună disperaţi. Eu mă dedic lor câteva minute. De mine nu mai am timp. Iar...

Banc

2009-11-13T15:01:00.002+02:00

Un moş şi o babă, soţ şi soţie mor într-un accident şi ajung în Rai. Acolo îngerul de serviciu îi duce pe o plajă plină de palmieri, cu o casă superbă şi le spune:

- Acum tot ce aveţi de făcut în Rai este să staţi aici şi să vă bucuraţi de toate.

Moşul se întoarce către baba şi îi zice:

- Vezi ce proastă ai fost? Puteam să fim aici de 10 ani dar nuuuuu... tu voiai să mâncăm sănătos!

(Mulţumesc pentru banc :*)

Doctor Who

2009-11-13T14:05:00.003+02:00

Îl urmăream acum câţiva ani, pe tvr 2 parcă, pe la orele prânzului. Eram captivată de situaţiile în care era pus Ultimul Lord al Timpului. Preiau descrierea serialului de pe Wikipedia, pentru că nu am timp să o fac eu, pentru cei de doresc să ştie despre ce fel de serial e vorba.
În orice caz, am de gând să reiau vizionarea serialului, pentru că mi se pare extrem de bun.

"Doctor Who este un serial science fiction produs de BBC. Programul descrie aventurile unui time lord (lord al timpului), care isi spune "The Doctor" si călătoreşte în timp şi spaţiu cu nava lui, TARDIS, care este camuflata ca o cabină telefonică de poliţie din 1950. Împreună cu asistenţii lui, el călătoreşte în timp şi spaţiu şi salveaza lumea.

Serialul este prezent în Guinness World Records ca fiind cel mai lung serial science fiction din lume şi de asemenea este o parte semnificativă a culturii populare britanice. Este recunoscut pentru poveştile pline de fantezie, efecte speciale ingenioase cu buget redus şi pentru pionierat în muzica electronică (produsă original de BBC Radiophonic Workshop). În Marea Britanie şi în alte părţi, programul a devenit un cult favorit de televiziune şi a influenţat generaţii de oamenii de televiziune din Marea Britanie, mulţi dintre ei vizionând serialul în copilărie. A fost recunoscut de critici şi de public ca fiind unul dintre cele mai bune programe de televiziune din Marea Britanie, primind în anul 2006 premiul BAFTA pentru "Cel mai bun serial de dramă".

Programul iniţial a fost difuzat între anii 1963-1989. După o încercare nereuşită de a revigora producţia cu un backdoor-pilot, sub forma unui film de televiziune în 1996, programul a fost relansat cu succes în 2005, produs in-house de BBC Wales in Cardiff. Doctor Who are de asemenea spin-off-uri, Torchwood orientat către o audienţă adultă şi The Sarah Jane Adeventures orientat către copii.

Doctorul este în prezent interpretat de către David Tennant. În cea ma recentă serie, care a fost difuzată în Marea Britanie între 5 aprilie şi 5 iulie 2008, Catherine Tate a jucat rolul asistentei, reluându-şi rolul Donna Noble din episodul special de Crăciun din 2006. Un alt episod special de Crăciun va fi difuzat în 2008, urmat de patru episoade speciale în 2009; următoarea serie completă a fost confirmată pentru transmisie în 2010."

Sursa http://ro.wikipedia.org/wiki/Doctor_Who

Banc

2009-11-12T11:38:00.002+02:00

Personalul primăriei unei localităţi descoperă că un renumit avocat din localitate nu a făcut niciodată vreo donaţie către primărie. Persoana care răspundea de acest lucru se deplasează la domiciliul avocatului să-l convingă să facă o donaţie.
- Domnule avocat, cercetarile noastre arată că aveţi un venit de peste 500.000 dolari pe an, dar nu aţi făcut vreodată vreo donaţie. Nu aţi vrea să ajutaţi într-un fel comunitatea?
Avocatul rumegă un timp ideea şi apoi răspunde:
- Cercetările dumneavoastră au arătat şi că mama mea este pe moarte, după o boală lungă, iar pensia pe care o are este de patru ori mai mică decât preţul medicamentelor pe care ar trebui să le ia pentru a-i mai uşura chinurile?
Jenat, reprezentantul îngăimă:
- Păi... nu...
- Sau, continuă avocatul, că fratele meu, veteran lăsat la vatră, este orb şi condamnat să-şi ducă viaţa într-un scaun cu rotile?
Reprezentantul încearcă să-şi ceară scuze, dar avocatul continuă:
- Sau că soţul surorii mele a murit într-un accident de circulaţie, spuse el ridicând vocea, lăsând-o cu trei copii şi fără nici un ban?
Umilit, înfrânt complet, omul murmură:
- Nu am ştiut, îmi pare nespus de rău...
- Atunci, îi taie vorba din nou avocatul, dacă lor nu le dau nici un ban, ce te face să crezi că v-aş da vouă?

Presiunea perfecţiunii

2009-11-10T14:30:00.001+02:00

Îmi simţeam pleoapele grele, puţin lipite între ele, cu picături de lacrimi de la un vis ciudat. Simţeam că nu adormisem de multă vreme, că dimineaţa e încă departe, dar alarma şi-a făcut datoria şi m-a trezit la ora fixată. Trecuse aşa de repede timpul...

Am trişat, ora de somn am mutat-o mult mai târziu, din dorinţa de a face câteva lucruri pentru mine. Am citit bloguri până târziu, am citit ştiri, noutăţi muzicale, filme şi seriale, toate intrau în mintea mea, dar doar unele au rămas până acum. Site-urile pentru femei au fost intens vizitate de mine în ultimele zile. De mult timp m-a cuprins presiunea unei diete perfecte, unui machiaj corect şi unei coafuri pentru vârsta mea. Căci acum par mult mai bătrână. Am impresia că nimic nu mă avantajează.

Dar nu vreau ceva complicat, care sa iasă prea mult în evidenţă. Vreau doar să mă transform, să-mi pot creşte încrederea în mine şi în ceea ce priveşte acest punct de vedere. Numai că niciodată nu am succes. La fel cum pe plan profesional nu am putut realiza ce am vrut şi m-am blocat într-un job care mă face să-mi fie teamă zilnic, să nu fac nimic cu plăcere, aşa e şi cu schimbarea fizică.

Ştiu că vreau altceva, caut soluţii şi reţete miraculoase, încerc să le aplic, dar eşuez în mod grandios de fiecare dată. Puterile mă lasă repede, încep să conteze prea mult părerile şi privirile celor din jur şi mai e şi gândul acela obsedant al iubitului care preferă blondele siliconate. Şi-mi aduc aminte mereu şi de alte vremuri, când tot pentru imprefecţiunea fizică s-au întâmplat atât de multe lucruri neplăcute pentru mine, ca om, ca fată. Atunci, în loc să mă ambiţionez să aplic până la capat ideile găsite prin reviste cad într-un fel de depresie, din care nu prea mai reuşesc să mai ies. Asta şi presiunea pe care o resimt în fiecare celulă din corp îmi fură din energie. Nu mai scriu, nu mai desenez, nu mai am răbdare să ma uit la altceva în afară de seriale, nu mai ies de multă vreme cu cineva la plimbare şi nu mai ştiu ce să fac cu mine, încotro să mă îndrept.

Tata îmi tot bagă pe gât ideea plecării din ţară, dacă vreau să lucrez în domeniul în care am studiat. El nu ştie şi nu înţelege că nu pot face faţă unor alte presiuni, până nu scap de cele ce mă chinuie acum. El crede că fizicul nu contează, că te poţi duce la supermarket indiferent de cum eşti îmbrăcat, chiar dacă tu ai pe tine salopeta de şantier, foarte murdară. Sau că nu trebuie să mergi la medic să-ţi rezolvi anumite problemă de natură estetică ( nu operaţii, nu silicoane), pentru că chiar nu contează că lumea te arată cu degetul pe stradă. Aşa a crezut mereu şi a încercat să-mi inducă aceeaşi idee. Probabil că ar fi reuşit dacă în mine nu s-ar fi născut nişte insticte diferite faţă de ceea ce vedeam şi auzeam în familie.

Caut perfecţiunea, o găsesc pe internet, prin reviste, pe la diverse fete, dar niciodată nu pot aplica pe mine toate acele lucruri observate. Nu, nu vreau să mă pierd în mulţimea celor care arată la fel, ci caut un stil care, probabil încă nu există.

Ascult, dar nu vorbesc

2009-11-09T20:43:00.004+02:00

Nu sunt genul de persoană care să vorbească mult tot timpul. Ba, mai degrabă, sunt cunoscută ca fiind destul de tăcută, o persoană care ascultă, ascultă, ascultă...la nesfârşit. Rareori vorbesc din proprie iniţiativă, rareori îmi expun părerea şi raoreri îmi permit să critic pe cineva. Şi nu mă refer la cei foarte apropiaţi mie. Căci surorii mele îi spun direct şi fără menajamente ceea ce mă deranjează, deşi unii m-au criticat pentru asta.

Într-un grup de persoane pe care le cunosc de câteva luni, să zicem colegi de serviciu, nu-mi permit niciodată să-mi spun propriile păreri. Mai ales când e vorba de conflicte între ei. Întotdeauna am vrut să evit aşa ceva, aşa că aleg să rămân un simplu observator, cât de des este posibil. Sunt convinsă că părerea mea n-o să rezolve nimic, aşa că aleg să privesc totul de la distanţă. Nu zic că e bine sau că e rău, dar nu-mi permit să mă ataşez sau să creez alte tensiuni, sunt deja destule.

Asta am făcut mai mereu, încă de pe vremea şcolii generale şi cred că tocmai din acest motiv îmi e destul de greu să mă exprim. Nu ştiu de ce, dar de fiecare dată când vreau să expun o problemă sau un simplu gând, mă pierd în detalii fără rost, bâlbâieli şi multe ăăăă-uri. Dar dacă m-aş apuca să scriu lucrurile s-ar vedea altfel, situaţia ar fi clar expusă şi atunci s-ar putea înţelege ce vreau să zic.

Nu de puţine ori mi s-a întâmplat să mă întâlnesc cu persoane care-mi citesc blogul, să-mi pună întrebări referitoare la conţinut şi eu să nu le pot explica. Nu pentru că nu ştiu, ci pentru că frazele nu se lasă formulate clar, pe înţelesul tuturor. De fiecare dată când am avut ceva de spus simţeam că ard, că nu-mi pot mişca buzele sau că va ieşi ceva total aiurea din gura mea.

Se pare că aşa numita mea calitate de bună ascultătoare dăunează grav pe partea orală. Aşa că se transformă în defect. Probabil ăsta e şi motivul pentru care eu nu am o prietenă foarte bună, căreia să-i pot povesti cu uşurinţă absolut orice.

Plumb- in my arms

2009-11-08T15:20:00.001+02:00

E una din piesele de pe fundalul serialului One Tree Hill.

Dreptul meu de nefumătoare...

2009-11-07T11:36:00.004+02:00

...drept care imi e încălcat oriunde: la serviciu, în pizzerii, în cercuri de prieteni, pe stradă. Bine, exclud strada, aerul circulă şi fumul dispare după câteva secunde.

Dar să stau zilnic într-o încăpere în care, teoretic, nu e permis fumatul, plină de fum şi miros de ţigară a ajuns să fie mai mult decât un chin. Aproape toţi fumează şi scot nişte fumuri de parcă ar fi nişte furnale de combinat. De aceeaşi problemă m-am lovit şi anul trecut, când eram nevoită să suport consecinţele viciilor celor din jur. Acum e la fel. Nu contează pentru nimeni că n-am pus gura pe ţigară vreodată în viaţă, nu contează că-mi face rău acel fum sau că atunci când plec de la serviciu miros mai ceva ca o scrumieră. Mi-e ruşine să merg pe stradă, numai gândindu-mă la reacţia celor din jur atunci când simt că duhnesc a tutun.

Sunt nevoită să-mi spăl părul zilnic, deşi văd că e afectat destul de rău de uscarea superficială şi grăbită de dimineaţă şi în câteva ore se duce tot efectul eforturilor mele de a mă feri de fum. Din cauza asta vopseaua de păr nu rezistă mai mult de o săptămână, părul se degradează tot mai mult, arată ca o coadă de mătură şi se electrizează în permanenţă. Frumos tablou, nu? Să nu mai zic că atunci când trebuie să plec undeva după serviciu, trebuie să-mi iau după mine o sacoşă cu haine şi s-o ţin tot în acel miros oribil.

Şi dacă-mi cer drepturile nu mă ascultă nimeni. Ca un semn de superioritate şi de "mai taci naibii din gură şi suportă", mi se suflă un fum în faţă, de-mi lăcrimează ochii instantaneu. Am ajuns să nu mai pot ieşi nicăieri, să nu pot merge la cumpărături de teamă că vânzătoarele nu m-ar putea lăsa să probez diferite articole din cauza mirosului din păr şi din haine. Şi pentru că mi-e imposibil să trec pe acasă, să fac repede un duş şi să mă schimb, ajung să renunţ la multe lucruri pe care le-aş putea face cu plăcere.